Caleidoscop japonez (2)

 

 

Paradoxal, aveam să fac cunoştiinţă cu cel mai bătrân simbol al ţării, aşezat comod în fotoliul confortabil al unui tren, simbol de această dată al unei Japonii moderne, aflată în plutonul fruntaş al celor mai dezvoltate ţări ale lumii. Trenul de mare viteză, un shinkansen strălucind de curat ce era, se deplasa cu aproape 300 km/h, între oraşele Nagoya şi Tokyo. Evident, întâlnirea fost extrem de scurtă, puţin mai lungă decât o clipire de ochi, atât cât mi-a permis fereastra norilor ce s-a deschis preţ de câteva secunde pentru ca mai apoi să se închidă la loc.

 

 

Dar a fost destul...
Fiecare dintre noi avem în minte o lume proprie, rod al informaţiilor pe care le-am strâns cu migală de-a lungul timpului, majoritatea acestora venindu-ne din cărţile pe care le-am citit sau din filmele şi documentarele pe care le-am văzut. Uneori, acestea sunt colaje ale fotografiilor pe care le-am găsit postate pe reţelele de socializare.

 

Supusă testului confruntării cu cea lumea reală, realitatea imaginată se dovedeşte a fi fost adeseori exagerată. Şi acum îmi aduc aminte de dezamăgirea resimtită in momentul în care am văzut prima oară Gioconda, un tablouaş mic, situat undeva departe, şi abia zărindu-se printre capetele celor care umpleau până la refuz sala respectivă.
 

Am simţit cum forţa şi măreţia muntelui mă izbesc în plin. Era cu adevărat impresionant... Masiv, puternic, cu vârful acoperit de zăpadă. Domina întregul peisaj. Mi-am promis că într-o zi am să privesc Japonia de la înălţimea lui. Că voi deveni una cu muntele cel mare, şi că dacă el mă va accepta, la rândul meu şi eu voi păstra o parte din el în mine.

 

Ultima dată când am urcat pe Muntele Fuji a fost în vara anului 2019. Sunt sigur că unii dintre voi sunteţi curioşi să aflaţi cum se pregăteşte şi se desfăşoară această aventură. Poate că unii vă veţi dori chiar să refaceţi acest traseu, eventual alături de mine. De aceea, în cele ce urmează, vreau să vă povestesc cum decurge totul.

 

 

Primul dintre ele este alegerea momentului optim pentru ascensiune.
Sezonul în care este permis accesul turiştilor începe pe 1 iulie şi se încheie în 14 septembrie, adică doar în timpul verii. Este de preferat să suprapuneţi această dată cu momentul lunii pline, pentru a beneficia in acest fel de un plus de lumină naturală.

 

Alegerea echipamentului adecvat este al doilea factor de care trebuie să se ţină cont. Acesta trebuie să asigure protecţie termică la o altitudine de 4000 de metri în condiţii de vreme schimbătoare, de vânt puternic si de temperaturi care pot coborî sub zero grade într-un interval foarte scurt de timp. Bocancii, pantalonii lungi, hainele de schimb, hanoracul impermeabil cu glugă şi căciula, niciunul dintre acestea nu trebuie să lipsească din rucksacul pe care îl veţi lua cu voi. Beţele de ski, adaptate înălţimii voastre, pot să vă fie de asemenea folositoare. Hainele trebuie să fie variate, pentru că la baza muntelui clima este subtropicala iar la vârf poate fi chiar polară.

Al treilea aspect important este dat de prezenţa alături de voi a unui ghid autorizat, cu experienţă în turism montan cu grupuri. Evident, oricui îi este permis accesul singur, dar un insotitor bine pregatit de multe ori face diferenţa. Acesta verifică echipamentul, te învaţă tehnici de respiraţie care să îţi permită să te adaptezi diferenţei de altitudine şi, cel mai important, menţine un ritm constant care să ajute la acomodarea treptată a organismului.

 

Este greu?
Mai degrabă aş spune: nu este chiar uşor.

 

Evident, o ascensiune până la aproape 4000 de metri, nu este chiar floare la ureche. Vremea se poate schimba extrem de rapid, vântul poate să devină foarte puternic, poată să plouă sau chiar să ningă. Acesta este motivul pentru care echipamentul trebuie să fie ales cu foarte mare atenţie. Diferenţa de altitudine şi implicit scăderea concentraţiei de oxigen odată cu înălţimea, pot să va afecteze destul de mult.
 

Însă nu trebuie să ne găndim doar la aspectele negative şi avem in minte doar dificultăţile inerente acestei expediţii.
Anual, peste 300000 de turişti fac această ascensiune, cei mai mici temerari având doar câţiva ani, în timp ce locul fruntaş la categoria seniori  a fost ocupat de către dl. Masashi Toyoda care, în anul 2017, la vârsta de 93 de ani, a urcat cu succes pe munte. Călugării de la altarul shintoist Sengen din Fujinomiya, sub patronajul căruia se afla Fuji-san şi unde se pot înregistra persoanele in etate care reuşesc să ajungă până în vârf, mi-au  spus că recordul absolut este deţinut de către un domn în vârstă de 103 ani. Cu alte cuvinte, niciodată nu este prea târziu...

 

Există mai multe trasee, dar cel mai cunoscut este Yoshida.

Acesta începe de la staţia 5, baza situată la aproximativ 2300 metri altitudine. Până aici se poate ajunge cu autocarul.

 

De acolo se începe urcuşul pe jos, trecând prin staţiile intermediare (de fapt nişte refugii). Cei care ajung la staţia cu numărul 10 au atins vârful Muntelui Fuji. Diferenţa de nivel intre cele doua etape este de aproape 1500 m.

 

Ce se găseşte la punctul de plecare? Aproape toate facilităţile. Restaurant, magazine şi chiar şi un centru de unde se pot închiria echipamente, însă la un preţ destul de mare.
 
Turiştii cu o condiţie fizică foarte bună pot să înceapă ascensiunea seara, să atingă vârful în jurul orei 4 dimineaţa, să vadă răsăritul în jurul orei 5 şi apoi să revină la staţia de bază în jurul orei 11.
 

 

De aceea, eu am optat pentru urcarea în două etape, prima până la unul dintre refugiile din zona staţiei nr. 8, iar a doua, de aici până la vârf.

 

Prima parte a traseului durează aproximativ 6 ore, în funcţie de viteza de deplasare a grupului. Vegetaţia şi relieful urmează clima, aşa încât la început străbaţi o pădure deasă pentru ca mai apoi să urci pieptiş versantul golaş al muntelui.

Pe parcurs întâlneşti mai multe refugii, unde poţi să bei ceva cald. Numărul mare al acestora a fost motivul pentru care am ales acest traseu.

La 3000 metri, am trecut de plafonul norilor. Refugiile arată precum orice adăpost cu care sunt obişnuiţi iubitorii muntelui.

 

Dotările sunt cele obişnuite pentru aceste condiţii, iar priciurile ne fac să ne aducem aminte cu nostalgie de expediţiile din munţii noştri.

Evident, există şi toalete, în exteriorul clădirii, drumul până la ele, pe timpul nopţii presupunând un slalom contra cronometru printre colegii adormiţi.
În costul destul de piperat solicitat de catre administratorii refugiului este inclusă şi o cină caldă care, după tot efortul depus, ţi se pare de un rafinament deosebit. Nu degeaba se spune ca foamea este cel mai bun bucătar.

 

Ultima etapă a urcuşului presupune ascensiunea de la refugiu până la buza vulcanului şi durează cam 3 ore. Aş putea spune că este şi cea mai dificilă, din cauza vântului puternic şi a faptului că deplasarea se face pe întuneric. Ideea este să ajungi sus înainte de ora 4.30, atunci când răsare soarele.

 

 

 

 

 

Drumul de întoarcere, din vârf până la bază, durează cam 6 ore şi se face pe un traseu diferit, destinat doar coborârii.  Deşi efortul depus este mult mai mic decât la urcare, drumul nu este lipsit de riscuri. Oboseala acumulată din ziua precedentă, terenul pe alocuri alunecos, încălţămintea neadecvată, atenţia scăzută, fiecare dintre ele poate să cauzeze incidente neplăcute.

 

Ca o regulă generală, dacă urcarea se face impreună in grup, păstrănd ritm constant, atent supravegheat de către conducătorul grupului, la coborâre fiecare îşi alege ritmul propriu, urmând ca la sosire întâlnirea să se facă într-un loc dinainte stabilit.

 

Ascensiunea pe Muntele Fuji este o experienţă unică. Contactul direct cu simbolul Japoniei, prin elementele de natură mistică şi magică pe care le presupune, poate cataliza în cei pregătiţi fizic si spiritual adevărate transformări alchimice. Acestea, printr-un proces subtil, aproape de neînţeles, ne fac să ne schimbăm şi în acelaşi timp ne deschid calea pentru înţelegerea, măcar parţială, a ceea ce se ascunde în profunzimile sufletului japonez.

 

Puteţi să trăiţi experienta ascensiunii pe Muntele Fuji în circuitul Japonia Inedită, marca DAL Travel.
Eu sunt Ioan Eduard, ghid în echipa DAL Travel. Lucrez în turism din anul 2005 şi am condus peste 150 de circuite în toate colţurile lumii. Am străbătut Europa de la Capul Nord până în Insula Creta şi din Irlanda până la Munţii Urali.  M-a atras dintotdeauna Asia Centrală şi Drumul Mătăsii, mă simt acasă în Orientul Îndepărtat, dar inima îmi bate întotdeauna mai cu putere când mă gândesc la Japonia, de al cărei miraj mă simt irezistibil atras.