Caleidoscop japonez (1)

Eu sunt Ioan Eduard, ghid în echipa DAL Travel. Lucrez în turism din anul 2005 şi am condus peste 150 de circuite în toate colţurile lumii. Am străbătut Europa de la Capul Nord până în Insula Creta şi din Irlanda până la Munţii Urali. Totodată m-a atras dintotdeauna Asia Centrală şi Drumul Mătăsii, mă simt acasă în Orientul Îndepărtat, dar inima îmi bate întotdeauna mai cu putere când mă gândesc la Japonia, de al cărei miraj mă simt irezistibil atras.

Muntele Fuji (1)    Kirishigure
   Fuji wo minu hi zo
   omoshiroki*

Este unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale Japoniei.

Artiştii l-au reprezentat în nenumărate stampe (uykio-e), care prin varietatea lor parcă îşi doresc să nu scape niciuna dintre efemerele ipostaze sub care se prezintă.
În acelaşi timp, poeţii au căutat să îi surprindă esenţa în haiku atent meşteşugite, pe cât de scurte, pe atât de încărcate de semnificaţii.

Aţi ghicit: Muntele Fuji este cel căruia îi voi dedica următoarele două postari.

Prima, ne va face cunoştinţă cu Bătrânul Adormit, iar cea de-a doua va descrie experienţa personală a escaladării Muntelui Sfânt.

Să începem deci cu prezentarea personajului nostru:
Este cunoscut sub denumirea Fujiyama sau Fujisan. Şi aici este necesară o clipă de zăbavă.

De ce oare Fuji are două nume? Este doar o întâmplare?
Explicaţia este simplă
În japoneză, denumirea sa este scrisă sub forma: 富士山.Acestea sunt caractere japoneze, aşa numitele kanji, de provenienţă chineză. Ideograma 山 poate fi citită san, zan sau yama, în funcţie de forma chineză sau japoneză pe care o citim şi înseamnă, pur şi simplu, munte. Deci ambele cuvinte, traduse, înseamnă acelaşi lucru: Muntele Fuji.

Dar mai trebuie să adaug ceva:
Fujisan mai poate fi citit şi sub forma Fuji-san, unde particula san este sufixul de politeţe care apare după fiecare nume japonez; am putea spune, echivalentul cuvântului “domn”. Deşi în kanji nu există o ideogramă pentru cuvântul san, în vorbirea curentă, de cele mai multe ori Muntele Fuji devine Domnul Fuji. Una dintre multele subtilităţi ale culturii japoneze.

Dar haideţi să vedem cum a devenit acest munte atât de important pentru japonezi. Pentru aceasta, trebuie să vorbim, foarte pe scurt, despre o trăsătură importantă a culturii japoneze şi anume shintoismul, religia proprie doar acestei ţări. O analiză amănunţită a ei va face obiectul unei alte postări, dar în contextul temei noastre, trebuie să o abordam măcar în treacăt.

Shintoismul este religia creaţiei, sub toate formele sale de manifestare şi se bazează pe uimirea şi pe admiraţia pe care le resimte sufletul sensibil al acestei naţii în faţa minunilor lumii. Tot ce ne înconjoară are un suflet, un kami, fie o piatră, un copac, o cascadă sau o sabie de samurai. Muntele Fuji, prin măreţia lui, nu putea să facă excepţie, fiind la rândul lui divinizat. Kami-ul său se numeşte “Asama no Okami”. Iată de unde vine caracterul său sacru.

Şi nici nu ar fi putut să fie altfel. Măsurând nu mai puţin de 3776 metri Fuji-san este cel mai mare munte din Japonia. Aproximativ 40 de milioane de japonezi, cam o treime din populaţia ţării, dacă privesc pe fereastra casei, a maşinii sau a trenului care îi duce către locul de muncă îl pot zări. Chiar şi de la o distanţă de 300 km, cu puţin noroc, într-o zi senină, reuşeşti să îi vezi silueta. Tokugawa Ieyasu, fondatorul ultimei dinastii shogunale, avea în castelul său din Edo, vechea denumire a oraşului Tokyo, un foişor care se păstrează şi în prezent, făcut anume pentru a-l admira în zilele senine.

Utagawa Hiroshige şi Katsushika Hokusai, doi dintre marii pictori ai secolului 19, l-au făcut celebru lumii întregi prin 100, respectiv 36, de “Vederi ale Muntelui Fuji”. Dintre acestea, cea mai renumită este “Marele val de la Kanagava” capodoperă care îi aparţine lui Hokusai.
Mai aproape de zilele noastre, începând cu anul 2004, pe reversul bancnotei de 1000 yeni tronează la loc de cinste. Designul a fost făcut după o poză realizată de către Koyo Okada, un fotograf care şi-a dedicat întreaga viaţă imortalizării măreţului munte.

Fuji este în acelaşi timp şi un vulcan activ care, din fericire, după părerea majorităţii oamenilor de ştiinţă este în momentul de faţă într-o stare de adormire. Din 1707, atunci când a avut loc ultima erupţie, deci de peste 300 de ani, singurul semn al activităţii sale vulcanice au fost norişorii de fum, care din când în când îi acoperă creasta înzăpezită.

Venerat şi temut în acelaşi timp, era normal ca Fuji să atragă admiratori curajoși care să își dorească să fie cât mai aproape de sufletul idolului lor. Printre primii temerari, care încep să urce pe el în mod organizat, îi găsim pe adepţii religiei sincretice shugendo, un amestec de budism esoteric, de taoism şi de şamanism. Pentru aceştia, pe lângă importanţa strict religioasă care îi era asociată, un plus de semnificaţie sacră îşi avea ca origine un joc de cuvinte: Fuji se pronunţă la fel ca fushi, cuvânt care în limba japoneză înseamnă nemurire. De unde, încă un plus de sacralitate.

Hasegawa Kakugyo este cel care fondează la cumpăna dintre secolele 16 și 17 o mişcare religioasă, bazată de asemenea pe principiile austere ale shugendo, numită Fujiko şi ai cărei adepţi au transformat ascensiunea şi venerarea muntelui într-un ritual religios de o importanță capitală în credinţa lor. Pentru cei care nu puteau să urce, din motive care ţineau de propriile limitări fizice, de cele financiare, sau de restricţiile religioase - cazul femeilor cărora până în perioada modernă le era interzis accesul - s-a reuşit găsirea unui substitut: fujizuka. Acestea sunt altare care conţin reprezentări ale etapelor ascensiunii în miniatură, făcute să pară identice traseului real. Printre cele mai cunoscute erau cele şapte altare, aflate în zona capitalei Edo. Dintre acestea căteva s-au păstrat până în zilele noastre, unul dintre cele mai cunoscute fiind Ekoda Fuji, aflat în apropierea staţiei de metrou Ikebukuro.

În perioada Edo, Japonia, cu rare excepţii, este închisă europenilor. Dar după schimbarea de regim din Epoca Meiji, din ce în ce mai mulţi străini ajung pe meleagurile nipone. Primul european care reuşeşte să ajungă până la vârf în anul 1860 este Sir Rutherford Alcock, consul britanic. Femeilor, aşa cum am mai spus, nu li s-a permis să urce pe munte decât mai târziu, astfel că la sfârşitul secolului 19, șapte ani mai târziu, în anul 1867, prima care face acest lucru este Lady Fanny Parkes, o scriitoare.

De atunci, numărul celor care ajung în vârf a crescut foarte mult, în anul 2009 acesta depăşind cifra de 300.000, ascensiunea fiind considerată şi în prezent o dovadă de curaj şi de rezistenţă. Am fost uimit să aflu că una dintre cele mai mari companii japoneze din domeniul publicităţii şi al relaţiilor publice, Dentsu, le impune angajaţilor, indiferent de poziţia ierarhică, să urce pe Fuji măcar o dată în cariera lor, explicaţia acestei sarcini fiind: „dacă veţi reuşi să cuceriţi simbolul care reprezintă Japonia mai mult decât orice, aceasta înseamnă că din acel moment nimic nu vi se va mai părea imposibil”. Lucru care spune foarte mult despre caracterul japonezilor.

Acestea fiind spuse, închei prima parte a postării mele despre Fuji-san, cea introductivă, urmând sa vă descriu detaliat cum se face pregătirea şi care sunt etapele propriu-zise ale urcării. Această a doua parte va face însă obiectul următoarei mele postări.

"În ceaţa ploii

Muntele Fuji este învăluit în permanenţă.

Cât de ciudat!"

Matsuo Basho cunoscut poet japonez