În postările mele precedente am încercat să descriu, atât cât mi-a permis spaţiul, caracteristicile de bază ale shintoismului, una dintre cele mai importante religii ale Japoniei şi singura cu caracter specific naţional. V-am însoţit apoi într-o călătorie imaginară în diferite colţuri ale ţării, bun prilej pentru a vedea cum arată şi din ce este compus un jinja, altarul shintoist.
Dar curiozitatea cu care m-am aplecat asupra civilizaţiei şi culturii japoneze şi dorinţa de o înţelege şi mai în profunzime, m-au făcut să merg şi mai departe cu cercetările mele.
Aşa încât, într-o bună zi, m-am decis să mă îndrept spre Kyushu, a patra şi cea mai sudică dintre cele patru insule care compun arhipelagul nipon.
Unul dintre obiectivele aflate pe primele poziţii în lista pe care o alcătuisem, era Defileul Takachiho.
Aşa cum cred că îmi daţi dreptate, e un loc cu adevărat ieşit din comun.
Privindu-l, am înţeles de ce, aşa cum ne povestesc vechile cronici japoneze, Amaterasu Omikami - Zeiţa Soarelui, a hotărât ca tocmai aici să-l trimită pe pământ pe Ninigi, împăratul zeu, cel ai cărui urmaşi aveau să întemeieze într-o zi Dinastia Imperială Japoneză.
Dar scopul călătoriei mele nu fusese încă atins. Nu puteam să mă mulţumesc cu atât, oricât ar fi fost de frumos peisajul pe care îl descoperisem.
Îmi doream să merg şi mai departe, înspre originea mitului fondator. Să îmi duc paşii în punctul de unde a început totul.
Aveam să fiu răsplătit înzecit pentru curiozitatea mea.
Locul unde am ajuns, Amano Yasukawara, m-a impresionat mai mult decât aş fi putut să sper.
Iar cuvintele, simple unelte prin care reclădim lumea, oricât le-ar fi de bogat conţinutul şi oricât de meşteşugit ar fi rânduite, nu reuşesc să spună decât arareori întru totul ceea ce numai sufletul poate simţi.
Am păşit pe o potecă mărginită de o pădure deasă, parcă născută-n altă lume.
Un râu îmi era tovarăş de drum, ghidându-mă spre ţinta călătoriei mele.
Mâna omului clădise un pod, peste care se simţea apăsarea trecerii anilor.
Şi deodată, am început să le văd.
Era un alt fel de a mi se spune că intru pe un tărâm aparţinând lumii de dincolo. Piramide făcute din pietre susţinute prin propria lor putere, mărturii peste timp lăsate aici de către cei care păşiseră înaintea mea prin acele locuri.
La un moment dat numărul lor a crescut din ce mai mult, până când m-a copleşit. Nu mai văzusem nicicând aşa ceva. Şi, de peste tot, simţeam că vine spre mine o energie puternică, cu totul deosebită.
Am intrat în peşteră şi m-am înclinat în faţa altarului.
După ce am ieşit din nou la lumină, am cuprins încă o dată totul cu privirea.
Mă găseam chiar acolo unde, cu ajutorul Ama-no-Ukihashi (Podul plutitor al Raiului), se făcea legătura dintre lumea noastră pământeană şi Takamagahara, ţinutul unde sălăşluiesc zeii.
De aceea simţisem senzaţia aceea atât de puternică, o prezenţă din altă lume. Păşeam pe însuşi pământul ce se bucurase cândva de atingerea zeilor.
Mi-au revenit în minte cele citite într-o ediţie din Kojiki, cronica veche de sute de ani, din care deţineam un exemplar tradus în engleză:
Se spune că aici, pe vremea când pământul de abia fusese zămislit, iar miturile încă nu fuseseră aşternute pe hârtie, trăia însăşi Amaterasu Omikami. Ca soră, o avea pe Zeiţa Lunii, Tsukuyomi iar frate îi era Susanoo-no-Mikoto, Zeul Vântului. Toţi trei fuseseră creaţi, aşa cum deja ştim, din ochii şi din nasul lui Izanagi, după ce acesta se purificase la întoarcerea din lumea de dincolo, unde plecase ca să o aducă înapoi pe Izanami.
Pe cât era de bună şi de prietenoasă Amaterasu, pe atât de năbădăios şi de rău era fratele ei. Nemaisuportând veşnicele stricăciuni pe care acesta le făcea, zeiţa decide să plece din lumea pe care până atunci o încălzise cu căldura ei şi să se retragă pe vecie într-o peşteră, lăsând în urma ei pământul cufundat în beznă. Disperate, celelalte zeităţi încearcă să o înduplece să părăsească refugiul său. În zadar însă. Până când, Ame-no-Uzume, zeiţa zorilor, a meditaţiei şi a artelor frumoase, are ideea să înceapă un dans plin de senzualitate, chiar la intrarea în peşteră.
Ceilalţi zei încep să strige plini de veselie şi în cele din urmă, zarva pe care o făceau reuşeşte să îi stârnească curiozitatea lui Amaterasu. Aceasta se apropie încetişor de ieşirea peşterii, mânată de dorinţa de a descoperi cine este cea care se bucura de o popularitate mai mare decât cea cu care era ea însăşi obişnuită.
Între timp, ceilalţi zei, aşteptându-se ca stratagema să funcţioneze, aduseseră în fata peşterii o mulţime de cocoşi, cunoscuţi drept vestitori ai zorilor şi într-un pom sfânt sakaki atârnaseră o bijuterie şi o oglindă. În momentul în care zeiţa, învinsă de curiozitate şi atrasă de chipu-i reflectat în oglindă a ieşit din peşteră, Ame-no-Tajikarao, zeul sportului şi al forţei fizice, a prăvălit un bolovan peste intrarea acesteia, blocându astfel accesul zeiţei înapoi. Un alt zeu a marcat locul cu o funie.
Şi astfel, soarele se întoarse înapoi pe pământ.
Este un mit frumos, cu teme pe care cei care cunosc conceptele psihologiei inconştientului colectiv elaborate de către Jung, le găsesc uşor şi în alte culturi.
Dar în cazul Japoniei, el are o semnificaţie aparte: ne explica de ce crenguţa de sakaki este sfântă.
Vă aduceţi aminte cu siguranţă, că am mai pomenit despre ea, atunci când am descris ritualul rugăciunii joden-sanpai, cea condusă de către un preot shinto...
Ne spune de ce shimenawa delimitează un loc sfânt, atunci când este atârnată în jurul unei pietre sau al unui copac.
Sau când marchează intrarea în heidenul unui altar shinto.
Ne prezintă bijuteria şi oglinda, două dintre cele trei simboluri extrem de importante, asociate cu geneza şi continuitatea Familiei Imperiale Japoneze. Bijuteria se spune că se află într-unul dintre cele Trei Altare aflate în incinta Palatului Imperial din Tokyo, iar despre oglindă, se zice că se găseşte în interiorul Altarului Ise Jingu, din prefectura Mie.
Al treilea simbol, sabia, avea să fie găsită de Susanoo-no-Mikoto, de data aceasta revenit la intenţii mai bune, în corpul unui balaur pe care acesta îl ucisese, pedepsindu-l astfel pentru că ani de-a rândul terorizase provincia Izumo.
În momentul de faţă ea se afla în Altarul Atsuta, din oraşul Nagoya.
O să îmi spuneţi că aceasta este doar o poveste frumoasă, precum multe altele.
Dar abia acum urmează partea cea mai interesantă.
Cele trei obiecte, aşa numitele Sanshu no Jingi sau Mikusa no Kamudakara 三種の神器 (Comorile de nepreţuit ale Familiei Imperiale), se bucură de cel mai înalt respect în rândul japonezilor chiar şi în zilele noastre.
Pentru aceasta naţie, shintoismul este veşnic viu. Japonezii îşi trăiesc miturile în prezent, iar povestea Celor Trei Comori stă la baza întregului cult shinto.
De fiecare dată când un nou împărat se urcă pe Tronul Crizantemei, el preia de la vechiul împărat şi Mikusa no Kamudakara, însemnele dătătoare de putere şi de legitimitate, prin ele păstrându-se legătura cu un trecut originar, pierdut în negura timpului.
Se spune chiar că, spre sfârşitul războiului, una dintre temerile cele mai mari ale împăratului era că tezaurul preţios ar putea să cadă în mâinile inamicului, aceasta reprezentând, din punct de vedere simbolic, o tragedie mai mare chiar decât înfrângerea iminentă a ţării.
Chiar dacă shintoismul nu mai este acum religie de stat, Împăratul Japoniei este considerat şi în prezent cel mai mare preot al cultului shinto. Printre atribuţiile sale este inclusă şi conducerea celor mai importante ritualuri, care se desfăşoară însă într-un cadru privat, avand loc la altarele imperiale de rang înalt. Tot Împăratul este cel care ţine slujbele religioase la cele trei altare aflate în interiorul grădinii Palatului Imperial.
Se pune legitim întrebarea: De ce în Japonia, toate aceste elemente, care ţin totuşi de mitologie, sunt şi în prezent de actualitate?
Cum de au ajuns vechile mituri să dăinuie peste veacuri, ajungând la noi aproape neschimbate, parcă neţinând cont de trecerea timpului?
De ce în spaţiul nostru cultural, poveştile cu zei sunt doar nişte simple poveşti care ne fac cel mult să schiţăm un zâmbet, nemaiascunzând în ele nimic sacru?
De ce sunt ele importante doar pentru câţiva pasionaţi, ajungând să fie cel mult simple sugestii de lectură pentru elevii din clasele primare?
Voi încerca în cele ce urmează să răspund acestor întrebări absolut normale.
Persistența miturilor este un fenomen specific unei mari părţi din Asia, regiunea care constituie obiectul cercetărilor noastre.
La originea lui, cred că stă toleranţa caracteristică religiilor care îşi au obârşia în aceste locuri.
Ne aducem aminte cum hinduismul i-a înglobat pe eroii Vedelor, asimilând şi generând totodată filosofia Upanişadelor şi a Vedantei... Mitul Mahabharatei este încă viu în India.
Buddhismul de tip Theravada păstrează şi el vie Ramayana, integrând-o perfect în corpusul său. O simplă vizită la Palatul din Bangkok ne convinge de asta.
În Japonia, budismul Mahayana coabitează în mod paşnic cu shintoismul, preluând şi schimbând cu acesta un întreg panteon.
În spaţiul nostru european sau în lumea Orientului Apropiat, peste zeii mitologiei se aşează precum o pătură monoteismul de factură iudeo-creştină sau islamică, după caz. Densă şi nepermisivă în cazul creştinismului catolic sau a islamului, tradiţională şi un pic mai permeabilă, în cazul ortodoxiei, aceasta reuşeşte să acopere cu negura uitării aproape în totalitate vechile credinţe. Rar, câte un exeget, mai reuşeşte să identifice urme ascunse ale acestora.
Nu o luaţi drept o judecată axiologică, ci consideraţi-o vă rog, doar o simplă constatare.
O constatare care serveşte însă în definirea tabloului spiritualităţii extrem orientale şi îndeosebi a celei japoneze, tema discuţiei noastre.
Este o altă faţetă a ceea ce constituie portretul sufletului nipon.
Acestea fiind zise, voi lăsa în urmă locul magic spre care v-am călăuzit, închizând momentan cartea cu legende, dar nu înainte de a vă mai descrie încă câteva mici obiecte care vă vor atrage cu siguranţă atenţia atunci când veţi vizita un altar shinto.
Vă voi vorbi deci, pe scurt, despre tabletele ema, despre răvaşele omikuji şi despre omamori.
Să le luăm pe rând:
Tabletele ema sunt plăcuţe de lemn cu dimensiunea de 15x9 cm, pe care sunt scrise dorinţe adresate kamiului altarului respectiv. Pe fața opusă celei pe care se scrie, sunt reprezentate de obicei figuri zodiacale, dar mai ales cai.
În vechile tradiţii shinto, calul era considerat un mesager al zeilor, intermediind legătura dintre aceştia şi oameni, motiv pentru care era adeseori oferit în dar altarelor. Deoarece preţul unui cal era destul de mare, nu oricine permiţându-şi să facă o asemenea donaţie, treptat el a fost înlocuit cu un substitut: plăcuţa ema.
Ema sunt atârnate în locuri special amenajate şi, la un moment dat, sunt arse în ritualuri speciale. În acest fel, mesajul adresat zeilor este eliberat.
Omikuji sunt un fel de răvaşe care sunt trase în mod aleator dintr-o urnă. Ele conţin preziceri referitoare la sănătatea, bogăţia sau dragostea celui care le-a ales.
Dacă prevestirea este rea, atunci omikuji se împăturesc şi se leagă de un suport aflat în curtea altarului sau de un pin. Explicaţia alegerii pinului este simplă: în limba japoneză cuvântul pin, matsu, se pronunţă la fel ca verbul matsu care înseamnă a aştepta. Cu alte cuvinte, lucrurile rele sunt lăsate să aştepte.
Omamori sunt talismane care poartă noroc. Acestea sunt bucăţele de hârtie sau de lemn care, după ce sunt binecuvântate de către preoţii templului, sunt introduse în săculeţi de mătase, care pot fi astfel atârnaţi în diferite locuri.
Există omamori pentru sănătate, succes la învăţătură, naştere uşoară, noroc în dragoste, protecţie în conducerea maşinii, prosperitate, noroc şi pentru multe altele.
Pentru protecţia casei, există ofudo, talismane de dimensiuni mai mari, asemănătoare unor panglici, făcute din hârtie sau dintr-un material textil.
Acestea, de obicei se pun în altarul shinto al casei, kamidana.
Pe ele este scris numele locului de unde provin sau al kamiului căruia îi este dedicat altarul, iar într-un colţ, conţin ștampila proprie acelui jinja. Când sunt puse în kamidana, se consideră că primesc o parte din esenţa şi puterea zeităţii, constituind un mediu prin care rugăciunile credinciosului ajung la acesta. Diferenţa faţă de goshintai (receptacul pentru kami) este că, în cazul ofudo, în ele nu poate sălăşlui un kami, ci doar concentrează puterea şi bunăvoinţa acestuia.
Iată-ne ajunşi la sfârşitul celei de-treia postări dedicată spiritualităţii japoneze.
În următoarea, vom discuta despre ritualurile care marchează viaţa japonezului de rând. Vom merge apoi la Takayama, unde vom vizita un muzeu dedicat carelor alegorice, iar la final, vom participa la cea mai importantă sărbătoare shinto: Gion-Matsuri, care se desfăşoară în fiecare vară în Kyoto.
