În prima parte dedicată spiritualităţii japoneze, am vorbit despre însemnătatea shintoismului şi despre rolul jucat de acesta în geneza sufletului acestui popor.
Permiteţi-mi, în cele ce urmează, să vă călăuzesc într-o călătorie pe parcursul căreia vom trece pragul unui complex shintoist. Vă voi arăta cum este acesta alcătuit, vom descoperi care este semnificaţia părţilor sale componente şi vă voi povesti despre ritualurile care au loc în interiorul său. Înainte de aceasta, se impune însă o precizare:
În limba japoneză, pentru locurile sacre shintoiste se foloseşte denumirea jinja 神社. Cuvântul, în traducere, înseamnă casa zeilor. Pentru aşezămintele de rang foarte înalt, cum ar fi cele asociate cu familia imperială, se foloseşte cuvântul jingu. Alt termen pe care îl vom mai întâlni este cel de taisha. De asemenea, şi acesta îi este atribuit unui sanctuar de rang înalt.
Un exemplu de jingu ar fi Meiji Jingu, unde este cinstită memoria Împăratul Meiji şi a Împărătesei Shoken. Un exemplu de taisha ar fi Katsuga Taisha. Acesta, în trecut, a aparţinut Clanului Fujiwara, din rândul căruia au provenit mai multe împărătese japoneze.
Cel mai important jingu este Ise Jingu, închinat lui Amaterasu Omikami – Zeiţa Soarelui şi aflat în localitatea cu acelaşi nume din Prefectura Mie, situată în partea de vest a ţării.
Ca o regulă generală, voi folosi de acum înainte cuvântul altar pentru spaţiile sacre shintoiste şi termenul templu pentru cele budiste.
Aceste noţiuni fiind clarificate, este momentul să plecăm la drum.
Mai întâi vom poposi în apropiere de Hiroshima, unde, pe o insulă numită Miyajima, se află un altar dedicat spiritelor mării: Itsukushima-Jinja.
Primul lucru care ne sare în ochi este o poartă imensă de culoare roşu aprins.
Dar, staţi puţin... Ce caută ea oare în mijlocul apei?
Ne aflăm în faţa unei torii 鳥居, poarta prin care se face accesul către un altar shintoist. În trecut, credincioşii care veneau să se roage aici, soseau pe calea apei, cu ajutorul bărcilor.
Poarta este un arhetip al trecerii dincolo. Laşi în urma ta o lume, ca să intri în alta. În cazul nostru, laşi în urmă un spaţiu profan, omenesc, ca să pătrunzi într-unul sacru, aparţinând zeilor.
În exemplul ales de noi, torii ne mai transmite încă un mesaj, un pic mai subtil:
Pentru că tot ce urmează dincolo de poartă este sacru, torii ne anunţă, de fapt, că întreaga insulă Miyajima trebuie cinstită ca un loc sfânt.
Aşa şi este. Datorită frumuseţii peisajului înconjurător, dominat de prezenţa Mării Interioare a Japoniei, Miyajima este considerată un spaţiu încărcat cu o spiritualitate profundă, ea jucând un rol deosebit de important în istoria religioasă a ţării.
Dar haideţi să nu cădem cu totul pradă frumuseţii acestor locuri şi, din preaplinul farmecului lor, să sorbim cu măsură doar o mică înghiţitură. Altminteri am uita că scopul nostru nu este să ajungem la altarul cel sfânt pe scurtătura unui drum de apă care, oricât ar fi el de plăcut, ne-ar lipsi de întâlnirea cu nişte construcţii pe care doar concreteţea pământului poate să le susţină.
Pentru aceasta, vă rog să mă urmaţi acum în centrul oraşului Tokyo, unde, prin puterea gândului ce nu cunoaşte graniţe, iată-ne tot în faţa unei torii, de data aceasta aparţinând Meiji Jingu.
L-am mai pomenit la începutul drumului nostru şi mă opresc din nou asupra lui, pentru că poate fi considerat un model valabil pentru aproape toate tipurile de altare japoneze.
Deoarece intrăm într-un loc sfânt, ne vom înclina respectuos în faţa porţii şi vom păşi mai departe.
În faţa noastră se întinde o alee numită sando 参道.
Majoritatea altarelor shintoiste sunt ridicate într-un cadru deosebit, îmbinându-se astfel frumuseţea dată de natură cu sacralitatea dată de divinitate.
În cazul nostru, vom străbate o pădure deasă.
Când sunt mai multe căi care duc către altar, cea principală se numeşte Omote-sando. Va sună cunoscut?
Cu siguranţă multor doamne, da, deoarece vechiul drum, în zilele noastre, a devenit o celebra arteră comercială, plină cu magazine, care mai de care mai atrăgător.
Dar haideţi să mai facem câţiva paşi... Vă rog însă să mergeţi pe marginea cărării. Zona din mijloc, numită seichu, este rezervată doar pentru kami.
Ce sunt acestea? Butoaie de sake? Sunt oare pline?
Din păcate, nu. Ele sunt numite kazaridaru, ceea ce s-ar traduce prin butoaie decorative şi sunt donate de către fabricile care produc o-miki, sake-ul folosit pentru ritualurile shinto. La finalul marilor sărbători acest sake este împărţit cu dărnicie participanţilor...
Aşa cum ştim deja, shintoismul este o religie a vieţii, a sărbătorii şi a bucuriei.
Şi, din când în când, puţin alcool, consumat cu moderaţie, dezleagă limbile, înmoaie picioarele şi îi face pe oameni mai voioşi. Şi alături de ei, se bucură şi zeii....
Nu toate aceste butoaie au fost iniţial pline. Companiile respective donează o cantitate limitată, butoiul reprezentând doar un simbol. Este aşa numitul kimochi, un gest frumos. Să iroseşti cantităţi mai mari decât este nevoie, se consideră a fi mottainai, o risipă.
Pentru că vreau să vă mai arăt ceva interesant, haideţi, tot prin puterea imaginaţiei, să părăsim Meiji Jingu şi vă rog să mă urmaţi în Nara. Aici se afla Katsuga Taisha. Şi despre el am mai vorbit.
Într-o pădure, la fel de frumoasă, drumul este străjuit de toro 灯籠,lanterne.
Mai precis spus, sunt dai-doro, lanterne de piatră. De origine chineză, sosite în Japonia prin Coreea, acestea au fost iniţial donaţii oferite de către credincioşi templelor budiste. În perioada Heian (794-1185) au început să apară şi în altarele shinto unde, aliniate de-a lungul sando, asigurau iluminatul pe timp de noapte.
În fiecare an, începând cu secolul X, la Katsuga Taisha se sărbătoresc Setsubun Mantoro şi Chugen Mantoro, pe 3 februarie şi respectiv pe 14 august. Atunci, aprinderea simultană a tuturor lanternelor crează o atmosferă ireală, care parcă te transporta într-un alt timp.
Haideţi să mai facem câţiva paşi. Peste ce dăm aici?
Este o chozuya 手水舎, o fântână cu apă de izvor.
Aceasta conţine un vas mare, de obicei construit din piatră, şi nişte văsuleţe mai mici, asemănătoare unor polonice, făcute din lemn de bambus şi folosite pentru a lua apa.
Cum ştim deja, shintoismul este o religie a purităţii. Când ajungi la un altar, îţi purifici mintea, lăsând în urmă gândurile negative, dar în acelaşi timp trebuie să îţi cureţi şi corpul.
Mai întâi se spală mâna stângă, apoi cea dreaptă, după aceea se clăteşte gura şi, în cele din urmă, cu apa rămasă, se curăţa şi mânerul vasului de bambus.
Odată purificaţi, ne pregătim să ne continuăm drumul, dar în faţa noastră dăm peste nişte paznici un pic cam fioroşi.
Sunt aşa numiţii komainu, gardienii altarului.
De origine chineză, preluaţi aproape sigur din Coreea, (komainu înseamnă câine coreean), aceştia au rolul de a ţine răul departe de lăcaşul sfânt.
Ei fac de pază în perechi, unul dintre ei, a-gyo, are gura deschisă, iar celălalt, un-gyo, o ţine închisă. Cel cu gura deschisă, pronunţa prima literă a alfabetului sanscrit, iar cel cu gura închisă, o rosteşte pe ultima, simbolizând în acest fel totalitatea lumii, începutul şi sfârşitul ei.
În cazul anumitor altare, komainu devine vulpe – kitsune. Ea este simbolul lui Inari, kami responsabil de agricultură. O posibilă explicaţie pentru alegerea vulpii este că aceasta, vânând micile rozătoare care altminteri ar mânca orezul, devine, prin satisfacerea nevoilor sale, un protector al recoltelor.
Pentru că gândurile noastre sunt curate şi pentru că ne-am îndeplinit că la carte ritualurile de purificare la chozuya, suntem lăsaţi, fără probleme, să mergem mai departe.
Iată-ne ajunşi, în cele din urmă, la prima clădire din ansamblul celor care alcătuiesc complexul altarului. Se numeşte heiden 拝殿 şi este sala de rugăciune.
Deasupra intrării sale se afla shimenawa 標W縄, o funie împletită din fibre de orez, de care sunt atârnate shide, bucăţi de hârtie albă japoneză washi, tăiate în zig-zag. Shimenawa delimitează un spaţiu sacru, iar shide joacă un rol important în purificarea locului respectiv.
În fața heidenului, credincioşii se roagă şi îşi arata respectul faţă de kami.
Dar oare cum se desfăşoară o rugăciune într-un altar shinto?
Există două tipuri de rugăciune: cea personală, individuală: ryakushiki-sanpai, şi cea oficiată de către un preot: joden-sanpai.
Haideţi să vedem în ce constă prima dintre ele:
Mai întâi se arunca câteva monezi în saisen-bako, cutia pentru donaţii.
Apoi credinciosul îi anunţa pe kami că a sosit, trăgând de funia care face clopotul suzu să sune.
Apoi se înclină de două ori, în semn de respect, şi bate din palme tot de două ori*.
*La Izumo Taisha se bate din palme de patru ori, iar la Ise Jingu, cel mai sfânt altar, de opt ori.
Spune o rugăciune. Aceasta poate fi:
saki mitama, kushi mitama, mamori tamai, sakihai tamae
În traducere, înseamnă:
Kami al fericirii, kami al bunăstării,
Ţie ne rugăm pentru protecţie divină,
Ţie îţi cerem să ne dai fericire şi belşug.
La final se mai înclină încă o dată.
În cazul slujbei oficiate de către un preot, joden-sanpai, ritualul este următorul:
Mai întâi, preotul oficiază un rit de purificare, oharai, şi spune o rugăciune numită norito. După aceasta, credinciosul îi oferă kami altarului un tamagushi, o ramură din arborele sfânt sakaki, decorată cu shide, şi îndeplineşte ritualul de rugăciune individual. La final, se achită o taxă, numită tamagushi-ryo.
Pentru că am terminat rugăciunea, vrem să mergem mai departe. Aruncăm o privire la heiden, locul unde se adună ofrandele şi, în spatele lui, zărim honden, 本殿 cea mai sfântă clădire din întregul complex.
Din păcate, aici nu putem intra.
Pentru că aceasta este casa zeilor.
De obicei uşile ei sunt închise şi nici măcar preoţii nu au acces înăuntru decât arareori, cu ocazia festivalurilor importante.
Şi totuşi, ce se afla în interiorul ei?
Bine păstrate, într-o cutie învelită în mătase se afla go-shintai. Acestea sunt substitute ale kami, obiecte în care trăiesc aceştia, manifestări vizibile ale invizibilului, devenite accesibile astfel pentru noi muritorii. Un shintai poate fi o sabie, o piatră preţioasă sau o oglindă. Un shintai poate fi, de asemenea, o stâncă, un munte, un copac sau chiar o cascadă. Vă amintiţi, cu siguranţă, că în postarea precedentă vă înfăţişam shintoismul ca fiind o religie în care măreţia naturii este considerată de natură divină.
Pentru că aţi avut răbdarea să mă urmăriţi până aici, vreau să vă mai arăt încă ceva:
Observaţi pe acoperişul hondenului nişte decoraţii. Cele în formă de V se numesc chigi, iar cele transversale, katsuogi.
Dacă tăieturile chigi sunt verticale, atunci kami este de gen masculin.
Iar dacă tăieturile sunt orizontale, acesta este de gen feminin.
În cazul în care shintaiul este un element al naturii, de dimensiuni mari, hondenul, care altfel l-ar fi adăpostit, poate lipsi.
Altarele shinto sunt construite din materiale naturale, în special din lemn. Multe dintre ele au o vechime considerabilă care depăşeşte câteodată chiar şi o mie de ani.
Cum au rezistat oare atâta timp?
O dată la fiecare 20 de ani, cele mai importante altare sunt refăcute. Sunt dezmembrate în bucăţi de dimensiuni mici, care devin mai apoi amulete şi sunt împărţite credincioşilor. Întreaga clădire se reconstruieşte, dobândind astfel o tinereţe veşnică. Este o modalitate prin care se purifica locul respectiv dar şi o metodă prin care se păstrează vie tradiţia ridicării construcţiilor sacre de lemn, care altfel s-ar pierde.
Pentru că ne apropiem de finalul acesteI prezentări, recunosc, un pic cam lungă, vreau să mai răspund la o întrebare care mi s-a pus adesea:
De unde vin banii pentru întreţinerea altarelor shintoiste? Sunt acestea finanţate de către statul japonez? Primesc preoţii un salariu lunar?
Ei bine, răspunsul este nu.
După război, shintoismul nu mai este considerat religie de stat, aşa că preoţii şi altarele trebuie să se întreţină singure. Cele aproximativ 100000 de jinja sunt grupate într-o asociaţie numită Jingu Honcho, iar veniturile acestora vin din ofertele făcute de către credincioşi sau sunt strânse din donaţiile diferitelor companii. Ritualurile de purificare conduse de către preoţi mai le asigura acestora o sursă de finanţare în plus. La aceasta se adăugă banii strânşi din vânzarea amuletelor, din organizarea de festivaluri, precum şi din biletele pe care le cumpăra turiştii veniţi în vizită.
În Japonia sunt aproximativ 25000 de preoţi, dintre care cam 10% sunt femei. Preoţii sau preotesele se pot căsători şi urmaşii lor, de multe ori, le calcă pe urme. Poţi deveni preot numai după ce urmezi cursurile uneia dintre cele două facultăţi acreditate, Kokugakuin din Tokyo sau Kokakkan din Ise.
Mulţi preoţi shinto, mai ales cei care oficiază în altarele mici, mai au încă o slujbă, pentru a se putea întreţine.
Şi fetele drăguţe, despre care v-am promis că vă povestesc?
Bineînţeles că nu le-am uitat.
Se numesc miko, sunt eleve de liceu şi rolul lor este în principal să îi înveselească pe kami prin frumuseţea lor şi prin măiestria dansului ritual, kagura, pe care îl învaţă încă de mici. În majoritatea timpului se ocupă de curăţenia altarului sau vând diverse amulete. Poartă bluze de culoare albă, simbol al purităţii, pantaloni de culoare orange şi, obligatoriu, au părul lung şi strâns în coadă.
În următoarea parte, a treia, dedicată shintoismului, vă invit să mai descoperim câteva altare, care mi-au atras atenţia datorită unor caracteristici ieşite din comun.
Vom merge de asemenea în Insula Kyushu, unde vom vizita o peşteră care m-a impresionat în mod deosebit.
Vă voi povesti despre păţaniile Zeiţei Soarelui, Amaterasu Omikami şi vom afla ce este o tabletă ema, cum se interpretează un omikuji şi cum ne protejează un omamori.
