Spiritualitate japoneză (1)
Înţelegerea sufletului, tradiţiilor şi obiceiurilor unui popor nu se poate face fără o prealabilă cunoaştere a credinţelor pe care le împărtăşesc membrii săi. Secole de-a rândul acestea au dăltuit caracterul naţional, influenţând structura inconştientului colectiv şi, deşi în lumea secularizată a secolului XXI marile credinţe par să îşi fi pierdut din putere, rolul şi însemnătatea lor nu pot fi tăgăduite.
Vă imaginaţi, bănuiesc, că vă voi invita în universul unor temple retrase, unde, la lumina palidă a candelelor ce pâlpâie în întunericul sălilor învăluite în fumul gros, preoţi îmbrăcaţi în veşminte viu colorate oficiază ritualuri complicate, menite să îmbuneze o divinitate care, nouă europenilor, ne este aproape necunoscută. Sau că vom păşi împreună într-un dojo* al unei mănăstiri zen, unde, sub îndrumarea unui maestru înţelept, vom medita pe koanuri* care, prin paradoxul pe care îl ascund, ar trebui să ne faciliteze atingerea mult râvnitei satori*.
Nu.
De data aceasta, vreau vă vorbesc despre natură, despre miracolul creaţiei şi despre respectul pe care japonezul îl acorda fiecărui lucru care îi este în preajmă. Vreau să vă povestesc despre kami şi despre ritualurile de purificare oficiate în prezenţa lor. Am de gând să vă vorbesc despre o religie care îi este proprie doar acestei ţări şi care şi-a lăsat amprenta de neşters asupra sufletului locuitorilor săi.
În acest articol, am de gând să vă vorbesc despre shintoism.
Să începem cu numele. Shin ( 神), înseamnă spirit , iar dao (道) înseamnă cale. Parcă nu sună chiar a cuvânt japonez...
Aşa şi este.
Denumirea este de origine străină, împrumutată de la fratele cel mare, China, locul de unde de-a lungul timpului au venit atâtea tradiţii care în momentul de faţă sunt parte integrantă a civilizaţiei japoneze. În limba japoneză s-ar traduce prin kami no michi: Calea Zeilor. Dar cuvântul chinez shinto a intrat, datorită uşurinţei pronunţării, deja în limbajul curent.
Deci kami înseamnă zeu, spirit sau divinitate. Din rădăcina aceasta s-a născut mai apoi cuvântul kamikaze – vânt divin.
Se pune însă întrebarea: oare unde se află, cine şi ce sunt aceşti kami?
Deşi mi-ar plăcea, nu am puterea să îi descriu decât pe câţiva dintre ei. Pentru că, după calculele existente, numărul lor depăşeşte cifra de opt milioane...
Kami poate fi orice se găseşte pe acest pământ şi care iese în evidenţă prim măreţia sa: o stâncă, un copac deosebit, o cascadă, un râu sau însăşi marea, în nemărginirea ei.
Kami poate fi orice fenomen natural, un fulger, un tunet sau vântul care, la nevoie, protejează pământul sfânt al Japoniei.
Kami poate fi un strămoş care merită onorat pentru faptele sale, un conducător, un om învăţat sau un erou care şi-a dat viaţa pentru ţară.
Minamoto Yoshitsune
Kami sunt prezenţi pretutindeni, aici şi acum şi sălăşluiesc până şi în cele mai umile lucruri. Ei trăiesc alături de oameni, îi protejează şi îi ajută când aceştia au nevoie. Ei sunt cei care dintotdeauna au avut grijă de recolte şi au asigurat sănătatea şi bunăstarea familiei. Kami au devenit şi strămoşii care vizitează căminul japonezului cu ocazia marilor sărbători.
În cultul lor îşi are originea respectul şi atenţia pe care japonezul le acorda fiecărui lucru.
Cum se face însă că shintoismul este poate singura religie asociată intrinsec acestei naţiuni? Prin ce este deci shintoismul specific doar Japoniei?
Răspunsul îl găsim în trei cărţi : Kojiki scrisă în anul 712, Nihongi, datând din anul 720 şi Engishi, apărută două secole mai târziu. Primele două sunt parţial istorice, parţial mitologice, ne vorbesc despre originile divine ale Japoniei, despre succesiunea primilor împăraţi şi ne povestesc miturile legate de naşterea diferiţilor kami, iar cea de-a treia detaliază legile şi descrie ceremonialele practicate la altarele shintoiste.
În cele ce urmează, mă voi opri doar asupra a două mituri, cel al naşterii Japoniei şi cel al succesiunii liniei imperiale nipone. Contactul cu ele ne va ajuta să mai desluşim încă un pic din sufletul acestei naţii.
Kojiki şi Nihongi ne povestesc cum, din haosul primordial, au apărut zeii celeşti, mai întâi singuri, apoi în perechi. Ultimul cuplu divin, Izanami şi Izanagi, este cel care dă naştere insulelor Japoniei (kuniumi) aducând astfel ordinea pe pământ.
La o primă privire, pare un mit al genezei ca oricare altul. În subtext, avem însă un înţeles aparte, deosebit de important:
Japonia este pământ sfânt, creat anume de către zei.
Din păcate, în anii războiului acest mit va sta la baza unui naţionalism bazat pe ideea unei unicităţi tipic japoneze, care va fi sursa unui imperialism şi al unei expansiuni ale căror urmări le cunoaştem prea bine...
După crearea lumii ca atare, cuplul primordial da naştere şi altor zei (kamiumi). Naşterea zeului focului (Kagutsuchi), va aduce însă cu sine moartea lui Izanami. Izanagi, disperat, pleacă în lumea subpământeană (Yomi), decis să o aducă înapoi. Dar aici, spre dezamăgirea sa, în locul frumoasei Izanami nu mai găseşte decât un corp putrezit. Disperat, Izanagi se întoarce pe pământ şi îndeplineşte un ritual de purificare, dorind astfel să scape de orice urmă a întinării pe care o aduce cu sine din lumea morţilor.
Aici vă invit să zăbovim un pic.
Şi fac acest lucru deoarece consider că am atins poate cel mai important aspect al shintoismului.
Shintoismul înseamnă puritate.
Un corp curat, care lasă în urmă impurităţile vieţii de zi cu zi şi o minte pură, lipsită de gânduri rele, ambele constituie idealuri ale japonezilor.
Acestea sunt lucruri care le plac zeilor...
Ideea de purificare o veţi întâlni pretutindeni în Japonia: de la izvorul aflat la intrarea oricărui templu, la curăţenia ce domneşte pretutindeni, la ritualul Misogi, prin care credincioşii se curăţă în apele unei cascade aflate în preajma unui templu ascuns în mijlocul unei păduri şi până la ceremonia Harae, prin care preotul shinto, cu ajutorul haraigushi, îndepărtează de credincios păcatele, bolite şi necazurile. Toate îşi au originea în povestea lui Iazanagi.
Dar să continuăm:
Purificarea lui Izanagi mai are încă o menire.
Prin ea se nasc zei noi. Din ochiul stâng al lui Iaznagi se naşte Amaterasu Omikami - zeiţa soarelui, cea mai importantă zeitate a panteonului japonez, din ochiul drept apare Tsukuyomi - zeiţa lunii, iar din curăţarea nasului său se iveşte Susanoo no Mikoto - zeul vântului. Cu acesta din urmă ne vom mai întâlni în următoarele părţi ale povestirii noastre..
Şi acum, atingem al treilea aspect important, a cărui prezentare justifică ocolul pe care l-am făcut prin mitologia niponă:
Amaterasu Omikami, zeiţa soarelui, îl are ca nepot pe Ninigi no Mikoto.
Acesta, în momentul coborârii pe pământ, aduce cu el trei daruri sacre: Sabia - Kusanagi no Tsurugi, Oglinda – Yata no Kagami şi Bijuteria – Yasakani no Magatama. Japonezilor le mai dă în dar şi orezul care îi va hrăni secole de-a rândul.
Acest zeu îl are ca stră-strănepot pe Jimmu, primul împărat om al Japoniei, care ni se spune că urcă pe tronul ţării în anul 660 î.Ch.
Deşi este mai mult un conducător mitic, nesusţinut de cercetările istorice, în spatele lui se ascunde al treilea aspect fundamental:
Împăratul Japoniei devine descendent direct al Zeiţei Soarelui: Amaterasu Omikami
Aşa se explică rolul pe care l-a jucat Casa Imperială în istoria Japoniei şi readucerea acesteia la conducerea ţării, în timpul Restauraţiei Meiji.
Şi, din păcate, tot de aici îşi are originea şi fanatismul care l-a caracterizat pe soldatul japonez în timpul războiului. De aici vine hotărârea pe care a luat-o generalul MacArthur în a-i impune Împăratului Hirohito să declare, în cuvântarea de la începutul Anului Nou 1946, că este un simplu muritor şi nu un kami în viaţă...
După acest periplu mitologic vă mai pun încă puţin răbdarea la încercare, pentru că vreau să vă descriu pe scurt evoluţia şi transformarea shintoismului de-a lungul timpului.
Deşi proprie numai Japoniei, această religie s-a dovedit extrem de tolerantă.
Început ca un cult agrar, centrat pe elementele naturii, shintoismul absoarbe şi îşi alătură rând pe rând elemente proprii altor religii.
De la confucianism, este adoptată ideea că în societate, fiecare membru îşi are locul său bine definit, comportamentul său fiind guvernat de legi bazate pe respectul pe care îl acordă sau care i se acordă. De aici vine importanţa cultului strămoşilor şi al împăratului.
De la daoism preia cultul pentru dao, forţa şi energia prezente pretutindeni, precum şi elementele de divinaţie, aflate în spatele împărţirii zilelor în faste şi nefaste.
De la budism, religia cu care are o lungă coabitare, a preluat fastul prin care ritualurile sale dobândesc un plus de culoare. Cele două credinţe devin complementare, budismul concentrându-se îndeosebi pe lumea de dincolo în timp ce shintoismul şi-o rezervă îndeobşte pe cea de aici.
În timpul Restauraţiei imperiale Meiji, deci după 1869, shintoismul se separă de budism devenind religie naţională şi, aşa cum am mai spus, este folosit în sens politic.
După război şi până în zilele noastre, shintoismul îşi redobândeşte din nou caracterul pur religios, separându-se complet de puterea laică.
Pentru că am ajuns aproape de sfârşitul acestei prime părţi destul de complexe, mă simt dator să fac un scurt rezumat:
Shintoismul este o religie pur japoneză, asociată cu viaţa şi cu natura. Ea pune accent pe simplitate, curăţenie şi puritate, precum şi pe respectul şi recunoştinţa aduse tuturor forţelor şi lucrurilor care ne înconjoară. Ea îi arată japonezului calea spre atingerea unui ideal de perfecţiune, prin faptele sale orice om putând aspira la a deveni la rândul lui un kami, cinstit şi venerat de către urmaşii săi. Shintoismul nu posedă un corp de legi specific, nu are un întemeietor, dar face parte din însăşi esenţa sufletului nipon conferindu-i acestuia o specificitate şi o unicitate care răzbat peste veacuri dăinuind până în zilele noastre.
Acestea fiind zise, vă invit, în următoarea parte a postarii dedicată spiritualităţii japoneze, să trecem pragul unui templu shinto pentru a descoperi cum este acesta alcătuit. Vom vedea cum se roagă japonezii, la ce ritualuri participă, ce face un preot şi vom descoperi care este rolul drăguţelor fete care sunt prezente întotdeauna într-un templu shinto.
Dojo* Sala de meditaţie într-o mănăstire zen.
Satori* Iluminarea dobândită prin meditaţie de tip zen într-o mănăstire budistă.
