Poate că, în adâncul sufletului nostru, stă scrisă dorinţa ca atunci când ni se iveşte posibilitatea să urcăm pe o înălţime ce domină peisajul înconjurător, să o facem fără ezitare.
Să depăşim datul biologic, ridicând capul mai sus, pentru a vedea ce se află dincolo de zare.
Cred că este vorba despre acelaşi imbold care i-a mânat pe înaintaşii noştri să adopte o poziţie bipedă, uitându-se mai departe decât o puteau face celelalte specii cu care împărţeau pământul.
Poate că aşa se explică de ce o înălţime, fie ea şi o simplă culme, născută de natură sau clădită de mână omenească, în momentul în care le depăşeşte pe cele din jur, ajunge să ne atragă precum un magnet.
Poate că doar aşa putem să ne poziţionăm mai bine în raport cu lumea din jur. Şi să aflăm mai bine cine suntem, unde suntem şi mai apoi, să încercăm să desluşim şi de ce suntem.
Acesta a fost poate impulsul care m-a determinat să îmi doresc să urc pe Muntele Fuji. V-am descris această experienţă într-una dintre postările mele anterioare.
Profitând de existenţa acelor locuri de unde frumuseţea priveliştii este renumită, vă sugerez un periplu diferit, aflat sub semnul înălţimii, pe parcursul căruia vom descoperi cum arată Japonia văzută de sus.
Mai apoi, vom coborî în inima oraşelor pe care tocmai le-am admirat din înaltul cerului, pentru a descoperi împreună care sunt poveştile lor.
Vă invit deci, într-o călătorie care va porni din sudul Japoniei, din Nagasaki, oraş aflat în Insula Kyushu şi va ajunge în nordul ţării, la Hakodate, un oraş situat mult mai la nord, în îndepărtata insulă Hokkaido.
Între cele două, sunt mai mult de două mii de kilometri, mergând în linie dreaptă.
Haideţi aşadar, să urcăm împreună, într-o seară senină, pe Muntele Inasa, aflat la vest de centrul oraşului Nagasaki.
Vom fi răsplătiţi cu un peisaj superb.
Poza nu îmi aparţine (1), fiind preluată, deoarece în acel moment nu dispuneam de un aparat foto profesional, dar vă asigur că realitatea este chiar şi mai frumoasă.
(1) http://stayingglobal.blogspot.com/2014/04/nagasaki-night-views-of-nagasaki.html
Nu fără motiv Muntele Inasa este fruntaş în topul celor mai frumoase privelişti ce pot fi surprinse în Japonia pe timp de noapte.
Pe lângă bucuria oferită de acest spectacol feeric, oare ce te-ar mai putea îndemna să îţi doreşti să vii tocmai până aici?
Care sunt poveştile pe care le ascunde acest oraş?
Evident că, oricine are măcar o brumă de cultură, a auzit de Nagasaki şi de dimineaţa zilei de 9 august 1945, când, la ora 11:02, aici avea să se dea frâu liber urgiei pricinuite de descătuşarea puterii devastatoare a unei bombe cu plutoniu, poreclită ironic The Fat Man, Grăsunul.
A doua bombă atomică, după cea detonată deasupra Hiroshimei în data de 6 august, pentru construcţia căreia se folosise uraniu îmbogăţit.
Aflat deci, pe locul doi într-o tristă ierarhie, după Hiroshima, Nagasaki avea să intre la rândul lui în istorie drept un nefericit simbol al dezumanizării şi al barbariei pe care au reuşit să le atingă rasa umană în zbuciumatul secol XX.
Nefast succes al tehnologiei care i-a permis omului să curme vieţile a sute de mii de membri ai speciei din care face parte, cât ai clipi din ochi, printr-o simplă apăsare pe un buton.
Pe mine, însă altceva mă adusese aici:
Îmi doream să văd singurul loc prin care Japonia, o ţară închisă aproape complet în perioada Edo, mai păstrase legătura cu lumea exterioară:
Insula Dejima, o enclavă locuită de olandezii care, timp de mai bine de două sute de ani, fuseseră singurii europeni cărora shogunii le permiseseră să locuiască pe teritoriul ţării.
Bănuiesc că acest episod din istoria Japoniei vă stârneşte şi dumneavoastră, măcar un pic, curiozitatea.
De aceea, consider oportun ca, în cele ce urmează, să vă descriu pe scurt povestea relaţiilor dintre japonezi şi restul lumii, aşa cum s-a desfăşurat ea vreme de câteva secole.
Prima referire la Japonia, pe atunci numită Cipangu, o găsim la Marco Polo, în secolul al XIII-lea. Acesta descrie ţara ca fiind un adevărat El Dorado, un loc unde palatul conducătorului era acoperit cu aur, iar perlele şi pietrele preţioase se găseau din abundenţă. Evident că este o descriere bazată doar pe auzite, nicidecum rezultată în urma unui contact nemijlocit cu acea ţară. Cu toate acestea, ea a stat la baza deciziei prin care Kublai Khan, conducătorul mongolilor care deja stăpâneau o mare parte din Asia, a încercat să cucerească insulele nipone în câteva rânduri. Poate că ar fi reuşit, dacă potrivnic nu i-ar fi fost vântul divin kamikaze.
Tot bogăţiile fabuloase descrise de către Marco Polo l-au îndemnat pe Cristofor Columb să plece în expediţia sa peste Oceanul Atlantic. Avea să descopere însă, un alt tărâm.
Primii europeni care sosesc propriu-zis în Japonia, sunt portughezii, în anul 1543.
Este vorba despre negustorii care acostează în Tanegashima, o insulă aflată mai la sud de Kyushu.
Pe urmele acestora, şase ani mai târziu, sosesc şi iezuiţii, conduşi de către Francisc Xavier.
Portughezii întemeiază iniţial o bază comercială în Hirado, după care, trei decenii mai târziu, ajutaţi de către conducătorii locali, se stabilesc în Nagasaki. Comerţul cu mătasea adusă din Macao, se dovedeşte a fi înfloritor. Îi urmează cel cu armele de foc, aflate şi ele la mare căutare.
Speriat de amploarea dominaţiei portughezilor în China şi de prozelitismul religios pe care îl făceau aceştia, în anul 1634 shogunul Iemitsu hotărăşte mutarea lor pe o insulă artificială numită Dejima, pentru a putea fi supravegheaţi mai bine. În ciuda acestei izolări, prozelitismul catolic continuă, astfel că, după o serie de revolte ai căror autori morali au fost portughezii, în anul 1638 puterea shogunală hotărăşte expulzarea definitivă atât a acestora cât şi a spaniolilor.
Ce se întâmplase însă cu olandezii?
Veniţi în fruntea Companiei Indiilor de Est (VOC), aceştia îşi stabilesc o bază tot în Hirado, în apropiere de Nagasaki. Faptul că Insula Dejima rămăsese nelocuită, în urma plecării portughezilor, le oferă olandezilor posibilitatea deschiderii unui nou centru pentru activităţile lor comerciale.
Se pune totuşi întrebarea: de ce sunt acceptaţi aceştia atât de uşor de către japonezi?
Explicaţia este simplă şi se bazează pe zicala “Duşmanul duşmanului meu este prietenul meu”. Întrebaţi de către japonezi dacă împărtăşesc aceeaşi credinţă cu misionarii catolici, olandezii, fiind protestanţi, îşi descriu rivalii spanioli şi portughezi drept cei mai mari duşmani ai lor atât din punct de vedere religios cât şi militar.
Olandezilor li se permite deci, să rămână (2).
(2) Pe lângă olandezi mai rămân şi câţiva englezi, printre care William Adams, personajul din romanul Shogun. Pentru mai multe detalii, vă recomand să citiţi cartea William Samuraiul, apărută la Humanitas.
Aşa se face că, vreme de peste două sute de ani, singura legătură dintre Japonia şi lumea exterioară se face prin intermediul enclavei olandeze din Insula Dejima.
Insula Dejima a fost reconstruită şi poate fi vizitată.
O bucăţică din Olanda, pe pământ japonez.
Influenţată însă, de simplitatea japoneză.
Olandezii aduc în ţara de adopţie cafeaua, ciocolata, berea, varza şi roşiile. Ei le transmit japonezilor cunoştinţele lor ştiinţifice, mai ales cele medicale, cărţile olandeze ajutându-i pe shoguni să fie la curent cu ce se întâmplă în lumea exterioară, în ciuda închiderii ţării (3).
(3) Studiile olandeze făceau parte din ceea ce se numea rangaku, ştiinţa olandeză şi prin extensie europeană. Shogunii erau în permanenţă informaţi despre progresele ştiinţei occidentale. Vă recomand să citiţi o carte despre viaţa unui medic olandez din Insula Dejima: The thousand autumns of Jacob de Zoet scrisă de către David Mitchell. Din păcate, ea nu a fost tradusă în limba romană.
Schimbul se dovedeşte benefic pentru ambele părţi, mărturiile medicilor olandezi Engelbert Kaempfer şi Philip Franz von Siebold, fiind şi astăzi materiale de nepreţuit pentru oricine este interesat de viaţa cotidiană din Japonia acelor timpuri.Pe lângă dorinţa de a descoperi cum arată această Olandă în miniatură, mai mă atrăgea încă ceva la Nagasaki.
Pentru a vă arăta care era obiectul curiozităţii mele, vreau să vă fac cunoştinţă cu un personaj a cărui viaţă este precum o punte întinsă în spaţiu şi timp, prin care se leagă între ele România cu Italia, cu Turcia şi, evident, cu Japonia.
Este vorba despre Pierre Loti, un scriitor înzestrat, atras de locurile exotice dar şi de femeile frumoase pe care a avut şansa să le întâlnească în călătoriile pe care le-a făcut în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii.
Mersesem pe urmele lui în Istanbul, în Cornul de Aur, unde, sprijinit de gardul terasei cafenelei care îi poartă numele, admirasem de asemenea o privelişte încântătoare.
Încercasem să îmi imaginez ce fusese între el şi Regina Elisabeta a României, când aceasta îl părăsise în ţară pe Regele Carol şi petrecuse câteva zile în romantica Veneţie, alături de seducătorul francez, supărată pentru că prinţului Ferdinand, regele îi interzisese continuarea relaţiei cu frumoasa domnişoară Văcărescu, de care acesta era iremediabil îndrăgostit.
Dar cel mai mult mă interesa să descopăr ce se întâmplase în vara anului 1885, când Pierre Loti petrecuse o lună în Nagasaki.
Pentru că ştiam că avusese o relaţie cu o japoneză, o legătură care avea să stea la baza nuvelei sale Madame Chrysantheme, publicată în anul 1887.
Kiku, al cărei nume în japoneză înseamnă crizantemă, acceptase, în schimbul unui pumn de arginţi, să fie soţia unui occidental pentru o vară. Se simte aproape din fiecare pagină superioritatea francezului considerat civilizat, faţă de o cultură văzută drept inferioară, ba chiar sălbatică. Nu este de mirare că relaţia dintre cei doi se sfârşeşte fără sentimentalisme, bărbatul pleacă, satisfăcut de experienţa exotică pe care o trăise, iar femeia, rămâne liniştită să îşi numere banii primiţi în schimbul serviciilor sale (4) .
(4) Pierre Loti avea să scrie în anul 1889 cartea Japoneries d’Automne, în care îşi revizuieşte părerea despre Japonia, vorbind cu respect despre tradiţiile vechi ale acestei ţări.
Plecat pe firul naraţiunii lui Pierre Loti ajunsesem mai apoi la John Luther Long, un avocat american care, zece ani mai târziu, în 1898, avea să publice la rândul lui nuvela “Madame Butterfly”.
De data aceasta, autorul american abordează altfel relaţia dintre cei doi: Locotenentul Pinkerton, personajul masculin, se căsătoreşte formal cu frumoasa Cio-cio-san pe pământ nipon, dar la scurt timp este nevoit să se întorcă în ţara sa natală. Cio-cio-san, fluturele sensibil (5), departe de a fi indiferentă precum Kiku, continuă să-l aştepte pe soţul plecat, mai ales că la scurt timp după despărţire dă naştere unui băiat. Repudiată de familie, aceasta adoptă fără ezitare cultura americană, refuzând o căsătorie reală cu un prinţ japonez, care ar fi putut să îi ofere respectabilitate şi o viaţă îmbelşugată.
(5) chōchō în limba japoneză înseamnă fluture.
Când, trei ani mai târziu Pinkerton se întoarce, Cio-cio-san află că acesta se căsătorise în ţara sa natală, neţinând cont de ceremonia ce avusese loc pe pământ japonez. Disperată de descoperirea crudului adevăr, după o tentativă nereuşită de sinucidere, aceasta dispare din viaţa cuplului pentru totdeauna, lăsându-şi fiul în grija familiei Pinkerton.
Ambele poveşti au fost preluate, prin intermediul lui David Belasco, un regizor de teatru american, de către Giacomo Puccini şi transformate în nemuritoarea operă pe care o cunoaştem cu toţii. Premiera acesteia are loc în anul 1905 la Milano, la teatrul La Scala.
Varianta lui Puccini este mai dramatică, în tabloul final al operei, Madame Butterfly, în loc să dispară, se sinucide.
Dar povestea nu se termină aici, pentru că în timpul vizitei mele în Nagasaki, mi s-a mai alăturat încă un personaj.
Făcea parte din tagma pionierilor, a celor care având curajul să vină primii într-o ţară străină, au încercat să îi înţeleagă cultura şi, în cele din urmă, au reușit să se stabiliească acolo, ajungând chiar să prospere în noua lor patrie.
Este vorba despre Thomas Blake Glover, un scoţian de numai 21 de ani, care în anul 1859, deci la câţiva ani după deschiderea Japoniei spre lumea exterioară, soseşte în Nagasaki. Aici îşi înfiinţează propria companie, implicându-se activ în industrializarea şi occidentalizarea ţării precum şi în răsturnarea puterii shogunale şi înlocuirea acesteia cu cea imperială. Pentru meritele sale, în anul 1908 i se acordă Ordinul Soarelui Răsare, devenind astfel primul străin care este onorat cu această înaltă distincţie.
Locuinţa sa este considerată cea mai veche reşedinţa construită în stil european din Japonia şi se afla în superbul Parc Glover.
Numele ei este Ipponmatsu, care în traducere înseamnă Pinul Singuratic. Motivaţia alegerii acestui nume aveam să o găsesc atunci când am văzut o pictură din 1863, în care casa este reprezentată având în faţă un pin, care însă ulterior a fost tăiat.
De aici m-am bucurat de o altă privelişte frumoasă asupra golfului Nagasaki, de data aceasta însă pe timp de zi.
Colindând prin întinsul parc care înconjoară reşedinţa Glover, aveam să mă reîntâlnesc cu personajele din opera lui Puccini.
Şi evident că m-am întrebat: care o fi oare legătura dintre Parcul Glover şi Madame Butterfly?
Aveam să aflu că Thomas Glover, la rândul lui se căsătorise formal tot cu o japoneză, Awajiya Tsuru. Din relaţia celor doi a rezultat o fiică. Ulterior Thomas Glover adoptă un băiat, Kuraba Tomisaburo, care se pare că ar fi fost rodul unei relaţii anterioare pe care o avusese cu o karayuki, o curtezană, pe nume Kaga Maki. Deşi fusese educat în America şi făcuse o carieră strălucită la întoarcerea în Nagasaki, Tomisaburo, mâhnit de întorsătura pe care o luaseră lucrurile în timpul războiului, se sinucide la puţin timp după ce Nagasaki este aproape în totalitate distrus de explozia bombei atomice (6).
(6) Faptul că orașul Nagasaki este înconjurat de dealuri din mai multe părți, a limitat distrugerea sa în totalitate în urma exploziei bombei atomice.
Dacă le adunăm pe toate, povestea lui Pierre Loti, care s-a petrecut pe dealul ce mărgineşte Golful Nagasaki, într-un loc aflat în imediata vecinătate a reşedinţei Glover, transformarea acesteia sub pana lui John Luther Long, căsătoria lui Thomas Glover cu o japoneză, adopţia de către acesta a lui Kuraba Tomisaburo, şi mai punem şi un strop de imaginaţie, atunci avem răspunsul la întrebarea pe care o pusesem cu scurt timp în urmă.
Parcul Glover, este elementul comun, unificator şi dătător de sensuri al acestor poveşti petrecute în urmă cu peste o sută de ani pe pământul Japoniei.
Poveşti frumoase şi triste în acelaşi timp.
Dar ele au fost prilejul de care m-am folosit, pentru că plecând de la una dintre cele mai frumoase privelişti de care m-am bucurat în Japonia, să merg pe urmele olandezilor stabiliţi în Insula Dejima, să descopăr, două secole mai târziu, povestea lui Pierre Loti, să traversez mai apoi Golful Nagasaki până pe malul său estic unde, păşind prin grădinile Parcului Glover, să mă reîntâlnesc cu personajele de care mă simt acum mult mai ataşat.
Lăsându-vă să meditaţi la iubirile trecătoare desfăşurate pe meleagurile Ţării Soarelui Răsare, mă opresc deocamdată, urmând ca, în următoarea mea postare, să vă călăuzesc spre alte două oraşe unde, după ce vom admira privelişti la fel de frumoase, vă voi spune noi poveşti din ciclul Japoniei văzute de sus.
