Vă invit să privim împreună o fotografie:
Este clar pentru oricine, că aceasta este o imagine simbol pentru Japonia zilelor noastre.
Zgârie nori, planificare urbană riguroasă, economie puternică, materializată prin lumini aprinse zi şi noapte.
Reprezintă Minato Mirai 21, cartierul de afaceri al oraşului Yokohama.
Pentru mine însă, ea înseamnă mult mai mult decât povestea de succes a naţiunii japoneze. Este o consecinţă directă a unui eveniment care a avut loc aici cu mai puţin de un secol şi jumătate în urmă.
Yokohama este un punct pe harta timpului, unde putem pune un deget imaginar, zicând:Aici a început totul.
Iar ceea ce vedeţi acum, se datorează acelui moment.
Poate că oricum s-ar fi ajuns aici, nu mă îndoiesc de acest lucru, dar pentru un povestitor aşa cum mă pretind eu a fi, este important ca povestea pe care vrea să o spună să aibă un punct de început.
Este nevoie de acel: A fost odată ca niciodată.
Această poveste este cea a deschiderii Japoniei faţă de lumea exterioară, evenimentul care avea să o propulseze, în mai puţin de un secol, pe un loc fruntaş între cele mai puternice naţiuni ale lumii.
Ea începe la intrarea în Golful Tokyo şi mai apoi continuă în oraşul cu un nume atât de exotic, poarta de intrare(1) in Japonia modernă.
(1) Dacă vă aduceţi aminte, în romanul Ocolul pământului în 80 de zile, Passpartout se rătăceşte în Yokohama, pe atunci portul principal folosit de către majoritatea vapoarelor care ajungeau în Japonia.
Iar data este 8 iulie 1853. O zi plăcută de vară...
Dacă tot am răspuns la întrebările unde şi când, trebuie să răspundem şi la întrebarea cine?
Şi mai apoi la o ultimă întrebare: cum?
Pentru că la final, să înţelegem de ce.
Să le luăm pe rând.
Personajul poveştii noastre este un ofiţer de rang superior al marinei americane: Comodorul Matthew Calbraith Perry.
Cu o carieră militară impresionantă, jalonată de victorii, în lupta împotriva piraţilor care terorizau coastele nordice ale Africii, în războiul împotriva Imperiului Britanic din 1812 şi în cel americano-mexican din anul 1845, alegerea lui Perry de către preşedintele Millard Fillmore, mi se pare într-un fel simbolică.
Perry era un vizionar, un adept al noilor tehnologii şi al modernizării. Fusese supranumit “tatăl vapoarelor cu aburi”, pentru rolul jucat în dotarea flotei americane cu motoare cu aburi, maşinării moderne pentru acele vremuri.
Dar care era oare misiunea care i se încredinţase Comodorului Perry?
Nici mai mult nici mai puţin, decât deschiderea Japoniei spre lumea exterioară. Ceva ce nici ruşii, nici olandezii, nici măcar englezii sau francezii, nu reuşiseră până atunci.
Care era miza unei acţiuni reuşite pentru americani?
Spre deosebire de puterile europene, care îşi extindeau imperiile coloniale spre cele patru zări, America, deşi avea la rândul ei o politică expansionistă, odată cu alegerea preşedintelui Andrew Jackson, a început să se orienteze mai mult spre încheierea de tratate comerciale.
Dar care erau interesele economice care îi făceau pe americani să fie atât de interesaţi de încheierea unor tratate cu Țara Soarelui Răsare?
Răspunsul la această întrebare, îl găsim într-o carte scrisă în 1851, pe care mulţi dintre noi am citit-o în adolescenţă.
Moby Dick capodopera lui Herman Melville.
Vânătoarea de balene, în acele vremuri era o activitate deosebit de lucrativă.
Cum se explică acest lucru?
Suntem în plină revoluţie industrială, iar principalul produs obţinut din procesarea balenelor, untura, era folosită pentru iluminat, pentru producerea margarinei şi pentru ungerea osiilor maşinilor care începuseră să fie din ce în ce mai mult utilizate. Ca să nu uităm că bărbaţilor începuseră să le placă domnişoarele cu talia ca de viespe, talie care de obicei se obţinea cu ajutorul corsetelelor confecţionate tocmai din fanioanele balenelor.
Pentru pescuitul balenelor era nevoie de nave, care la rândul lor trebuiau întreţinute, alimentate cu cărbune şi ale căror echipaje aveau nevoie de porturi sigure, în care să îşi împrospăteze proviziile.
Principalul obstacol în calea dezvoltării acestei industrii era izolarea Japoniei, deoarece aceasta, închizându-şi complet graniţele faţă de lumea exterioară de mai bine de două secole şi jumătate, nu putea asigura nici porturi ferite de vânt, nici posibilităţi de aprovizionare şi nici măcar o minimă asistenţă marinarilor aruncaţi de vremea capricioasă pe ţărmurile ei.
Ca sa nu mai vorbim de faptul că mările din apropierea coastelor sale erau unele dintre cele mai bogate în peşte din întreaga lume.
Acesta este motivul pentru care America avea urgent nevoie să încheie un tratat cu Japonia.
Interesele comerciale i-o cereau.
Miza era cu atât mai mare, cu cât şi Anglia şi Rusia încercaseră în nenumărate rânduri stabilirea de acorduri cu conducătorii din capitala Edo, fără a ajunge însă la vreun rezultat.
America trebuia să profite de asemenea de o conjunctură favorabilă, care nu se ştia când avea să se mai repete:
Războiul din Crimeea avea să înceapă în doar câteva luni.
Marea Britanie, aliată cu Franţa, se pregătea să sară în sprijinul Imperiului Otoman, în încercarea de a opri tendinţele expansioniste ale Rusiei Ţariste, care deja visa la extinderea sa pe teritoriiile a ceea ce deja începea să se numească “bolnavul Europei”.
Deci America avea acum cale liberă. Şi trebuia să profite de acest moment.
Acesta este deci contextul în care, în dimineaţa zilei de 8 iulie 1853, o flotă formată din 4 nave de război dintre care două cu aburi şi două cu pânze, având laolaltă un echipaj de 560 oameni, îşi fac apariţia în fața localităţii Uraga, aflată la intrarea în Golful Edo.
Să descopăr povestea primelor contacte dintre aceste două culturi atât de diferite mi se pare fascinant. Şi de aceea, simt nevoia să v-o împărtăşesc.
Evident, întâlniri între o naţie avansată şi una mai înapoiată, au fost nenumărate de-a lungul timpului.
Însă aici, este vorba despre cu totul altceva.
Pe de o parte, avem o ţară cu o civilizaţie extrem de rafinată, care trăia însă, din punct de vedere politic, în plin ev mediu, fiind condusă de către un regim autoritar, ghidat de valori tradiţionale.
De cealaltă parte, avem o ţară, mai puţin civilizată şi rafinată, aflată însă în plină epoca modernă, având un sistem politic bazat pe valori democratice şi, din punct de vedere economic, aflată în plin avânt industrial.
Pentru că acestea sunt aspecte fundamentale în înţelegerea temei noastre, permiteţi-mi, vă rog, să detaliez puţin.
Japonia, ştim că de aproape două secole jumătate era autarhică, având o populaţie împărţită în clase sociale strict delimitate, condusă autoritar de către un regim feudal în care orice încălcare a regulilor era aspru pedepsită. Totul era reglementat, codificat şi supus unor reguli stricte, un exemplu în acest sens fiind stabilirea îmbrăcăminţii (2) pe care trebuia să o poarte fiecare locuitor, în funcţie de poziţie socială şi de statusul său. Japonezul de rând, trăind în această ţară închisă, nu ştia absolut nimic despre ce se întâmpla în lumea exterioară.
(2) Numărul acestor tipuri de îmbrăcăminte, diferenţiate în funcţie de clasa socială, status şi ocupaţie, la un moment dat era de 216.
Şi totuşi acea lume era fascinantă.
Edo, actualul Tokyo, era cel mai mare oraş din lume, depăşind un milion de locuitori, şi era dotat cu un sistem de canalizare foarte bine pus la punct. Rarii călători europeni care ajunseseră acolo, îl comparau de multe ori cu Veneţia, din cauza numărului mare de canale care îl străbăteau.
Lipsa oricărui conflict extern din 1597, anul în care shogunul Toyotomi Hideyoshi încercase să invadeze peninsula coreeană, dusese la instaurarea a ceea ce istoricii numesc Marea Pace Tokugawa.
Comerţul intern era înfloritor iar gheişele pline de rafinament îşi seduceau clienţii dispuşi să plătească sume exorbitante pentru a se bucura de prezenţa lor.
Reprezentaţiile de teatru kabuki se desfăşurau cu sălile pline de dimineaţă până seara, iar actorii care le interpretau erau aproape divinizaţi.
Existau cinci universităţi în care samuraii se instruiau, iar jumătate din populaţia masculină ştia să scrie şi să citească, pentru aceştia existând peste tot biblioteci ambulante. O societate urbană extrem de civilizată şi de rafinată, foarte bine organizată şi reglementată, totodată înzestrată cu un simţ artistic deosebit.
O societate aflată, aşa cum am mai spus, în plin ev mediu, măcinată de contradicţii, neindustrializată şi înapoiată din punct de vedere tehnologic.
Haideţi deci, făcand un efort de imaginaţie, să ne punem în pielea pescarilor din mica localitate Uraga, în acea dimineaţă de 8 iulie.
Imaginaţi-vă sosirea “marţienilor” într-un sat izolat de pe pământ.
Exact asta trebuie să fi simţit şi japonezii, când la intrarea în Golful Edo au apărut patru nave gigantice, de culoare neagră, care scoteau fum precum nişte imenşi dragoni, şi care puteau merge singure împotriva vântului.
Nicicând nu mai văzuseră ei aşa ceva.
Oficialităţile se aşteptau la sosirea străinilor, pentru că iscoadele deja anunţaseră că aceştia părăsiseră Loo Choo (Okinawa) şi se puseseră în mişcare spre capitala shogunală.
Se stârneşte panica generală, peste tot bat clopotele, femeile se ascund, iar băieţii în putere îşi iau mamele în spate şi fug cu ele spre locuri mai sigure. Săbiile ruginite de la atâta pace sunt scoase din tecile lor, iar samuraii sunt convocaţi fără întârziere.
În noaptea aceea, cerul este înroşit de trecerea unui meteorit în flăcări. Semn de rău augur...
În ziua următoare navele se opresc la o milă de coastă, în zona localităţii Uraga. Sunt trase salve din cele 72 de tunuri cu care erau acestea echipate. Zgomotul reuşeşte să facă să se zguduie pământul, mai ca la un cutremur. Nu era de glumit.
Japonezii ar fi vrut să îi gonească pe intruşi, dar îşi dau seama că nu dispun de forţa necesară. Cea mai mare navă pe care o avea atunci
Japonia era de 15 ori mai mică decât monştrii care stăpâneau de acum golful.
Sunt trimişi soli la Edo după instrucţiuni. Shogunul însă este bolnav şi neputincios. Aşa că localnicii trebuie să se descurce singuri.
Se apropie de navă şi anunţă regula bine cunoscută: Singurul loc unde sunt primiţi străinii este Nagasaki. Dacă aveţi ceva de transmis, duceţi-vă acolo.
Americanii nici nu vor să audă...
În data de 10 iunie magistratul poliţiei din Uraga, Kayama Eizaemon, este primit la bordul vasului împreună cu un translator care vorbea limba olandeză. Este informat că navele au o misiune precisă, aceea de a-i înmâna împăratului (3), o scrisoare de la omologul său, Preşedintele Statelor Unite ale Americii.
(3) Americanii credeau că împăratul conducea Japonia. În realitate, aceasta era condusă de către shogun, împăratul jucând un rol pur simbolic.
Primeşte şi un ultimatum. Termenul pentru primirea scrisorii expiră peste trei zile.
Dacă solicitarea nu va fi primită, atunci navele cele negre se vor îndrepta direct spre capitală, pentru a o înmâna direct împăratului(3).
Kayama doreşte să vorbească cu Perry, dar acesta, bun cunoscător al ierarhiei orientale, îi transmite că nu va vorbi decât cu cineva de acelaşi rang cu el. Ba chiar refuză să se arate în persoană, închizându-se în cabina sa, potrivit rangului pe care îl avea.
La aflarea motivului prezenţei navelor străine în fața satului lor, localnicii se mai liniştesc puţin. Deci monştrii care scot fum pe nări, nu au venit să îi cucerească, ci solicită doar să înmâneze o scrisoare. Poate că situaţia nu este chiar atât de gravă.
Pe 12 iulie, ziua când expira ultimatumul, cererea este acceptată.
Autorităţile îşi dau acordul şi spun că în data de 14 iulie Marele Conducător al flotei americane va fi primit pe uscat şi bineînţeles, scrisorile îi vor fi trimise împăratului.
Cei care îl vor întâmpina, vor fi însuşi Toda, Marele Prinţ de Izu şi Ido, Marele Prinţ de Iwami.
În realitate, cei doi sunt doar simpli guvernatori ai provinciei Uraga.
Taberele par să fi ajuns la un acord.
Străinii nu sunt nişte monştri, ba chiar par prietenoşi.
De ce nu ar încerca atunci să se cunoască mai bine.
Şi atunci se întâmplă un episod care spune enorm despre gradul de civilizaţie al societăţii japoneze din acele vremuri: navele sunt înconjurate de o mulţime de bărci, iar în aceste bărci sunt pictori. Au venit să deseneze navele americane şi echipajul ciudat care se afla pe ele.
A doua zi, populaţia marilor oraşe japoneze avea să descopere în kawaraban, ziarele independente ale vremii, povestea sosirii străinilor.
Kayama este primit din nou pe vas.
Şi stupoare, când i se arată un glob pământesc aceste îl ia, şi cu o precizie matematică, indică New Yorkul şi Washingtonul, lăsându-i cu gura căscată pe americanii care îşi imaginau că au de a face cu nişte sălbatici barbari.
Deşi Japonia era închisă de peste două secole, prin intermediul enclavei olandeze de la Nagasaki elitele erau perfect informate de tot ce se întâmpla în lumea largă.
Conducătorii ţării ştiau că navele din faţa lor reprezintă o putere tehnologică avansată, cu care Japonia medievală nu avea cum să se măsoare.
De aceea, solicitările urmau să fie acceptate fără prea mari împotriviri.
Şi dacă tot am urcat la bordul navei împreună cu Kayama, haideţi să ne punem din nou în pielea personajelor povestirii noastre şi să descoperim:
Cum îi văd japonezii pe americani...
Aceştia sunt uimiţi de înălţimea străinilor (nu trebuie să uităm că statura medie a japonezului în acele timpuri era de 1,50 m), sunt impresionaţi de nasul mare, care îi face să semene cu nişte tengu, spiritele rele şi sunt uimiţi de părul acestora, colorat în nuanţe de blond sau de roşcat.
Cum îi văd americanii pe japonezi?
Prietenoşi, civilizaţi, plini de curiozitate şi exterm de politicoşi.
Se stabileşte şi ziua cea mare, 14 martie. Este ziua când delegaţia americană va păşi pe pământ japonez şi va înmâna scrisorile către oficialităţi.
Toată noaptea localnicii vor lucra la ridicarea pavilionului în care va avea loc întâlnirea. În acea dimineaţă acesta este gata ridicat, pe plaja de la Kurihama.
În salve de tun, pe melodia Hail Columbia, păşind maiestuos printre două şiruri de soldaţi în uniforme militare, îşi face apariţia Comodorul Perry. Este flancat de doi soldaţi negri, imenşi, o adevărată surpriză pentru localnicii care nu mai văzuseră aşa ceva.
Este primit de către Toda, de Ido, de Kayama şi de alte oficialităţi.
Discuţia are loc în olandeză, limba intermediară, tradusă ulterior în engleză respectiv în japoneză de către un interpret care conform protocolului, se deplasează în genunchi între cele două delegaţii.
Toda şi Ido, conform rangului asumat, nu rostesc niciun cuvânt.
Scrisoarea este înmânată. Perry spune că se va întoarce pentru răspuns într-un an.
Pe 17martie, navele americane părăsesc golful.
Câteva zile mai târziu, shogunul Ieyoshi moare, iar conducerea este preluată de către fiul său, Iesada, din păcate un conducător bolnav şi lipsit de personalitate.
Pentru prima dată în istoria shogunatului, acesta convoacă consiliul conducătorilor locali pentru a lua o decizie legată de evenimentele în curs. Deşi acest lucru ar părea normal într-o societate democratică, aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată de când dinastia Tokugawa preluase puterea, la începutul secolului al XVII-lea. Shogunul nu se consulta cu nimeni, ci doar ordona.
Toţi văd în asta un semn de slăbiciune şi de nehotărăre.
Shogunul nu reuşise să îşi îndeplinească misiunea pentru care deţinea puterea, aceea de a fi izgonitorul barbarilor(4).
(4) Cuvântul shogun este forma prescurtată a Sei-i-Taishogun (征夷大将軍) care înseamnă comandantul forţei expediţionare împotriva barbarilor.
Nu este de mirare că zilele shogunatului erau numărate. În mai puţin de 15 ani, acesta se va prăbuşi.
Perry îşi va petrece iarna în Hong Kong, dar aflând că ruşii, englezii şi francezii deja se grăbesc să ajungă şi ei la o înţelegere cu japonezii, hotărăşte să îşi devanseze întoarcerea.
Lunile pe care le petrecuse în colonia engleză nu fuseseră irosite. Perry adunase cât de multe informaţii putuse despre japonezi, pentru a fi sigur că negocierile vor fi purtate în cele mai bune condiţii.
Aşa se face că, în februarie anul următor, ridică ancora, de data aceasta având 9 nave, cu un echipaj de 1600 marinari.
Vasele sosesc la intrarea în Golful Edo în data de 13 februarie 1854.
Între timp shogunatul hotărâse să accepte cererile americane, singurul aspect asupra cărora mai trebuiau purtate negocieri, fiind stabilirea unui loc în care să se întâlnească delegaţiile celor două ţări.
Perry ar fi dorit ca semnarea tratatului să aibă loc în capitala Edo, dar în cele din urmă a acceptat ca aceasta să aibă loc în Kanagawa, la acea vreme, un mic sătuc pescăresc.
Odată ajunşi aici, haideţi vă rog să amânăm un pic ceremonia care se pregăteşte să înceapă şi să oprim pentru moment bărcile care tocmai se pregăteau să îl aducă pe Comodorul Perry la ţărm.
Este momentul să ne aducem aminte cu ce a început povestea noastră.
Cu superba privelişte urbană, care înfăţişează oraşul Yokohama.
Ei bine, locul unde a avut loc semnarea tratatului, se numeşte Kaiko Hiroba şi este chiar acolo unde, în zilele noastre, se înalţă cartierul Minato Mirai 21.
Aici deci, se închide cercul poveştii ce leagă Yokohama cea modernă de satul Kanagawa.
Odată făcut acest ocol în timp, haideţi să ne întoarcem din nou la Comandorul Perry şi să îl lăsăm să acosteze.
Cum spuneam, pe 8 martie 1854, toate pregătirile sunt gata, iar pavilionul poate să îşi primească oaspeţii. În mod normal, o întâlnire de o asemenea anvergură ar fi putut avea loc la un templu, dar japonezii decid să nu aleagă o asemenea locaţie de teamă că americanii ar putea să pângărească lăcaşul sfânt.
Până să se definitiveze termenii acordului, între cei doi parteneri au loc schimburi de cadouri.
Să vedem deci, ce şi-au dăruit unul altuia, fiecare dintre prietenii noştri:
Americanii dăruiesc: cărţi, hărţi, whiskey, ceasuri, pistoale, parfumuri şi, spre surpriza japonezilor, instaleza un telegraf. De un succes considerabil se bucură un aparat de stropit cu furtun şi o scară pliabilă care, într-o ţară precum Japonia, unde majoritatea construcţiilor erau făcute din lemn, atrage interesul tuturor.
Dar senzaţia zilei o reprezintă o cale ferată circulară, lungă de peste o sută de metri, pe care un tren în miniatură propulsat de un motor cu aburi, avea să îi transporte pe samuraii cu poalele kimonourilor fluturând în vânt, cu o incredibilă viteză de 20 km/oră.
Uniformele soldaţilor americani suscită un vădit interes în rândul localnicilor, nasturii acestora devenind obiecte de colecţie pentru curioşi.
Să nu uităm că aceştia nu mai văzuseră aşa ceva, doar şireturile fiind utilizate pentru hainele tradiţionale japoneze. Un ofiţer, care îşi scoate demonstrativ proteza din gură devine o adevărată vedetă locală.
Americanii îi dăruiesc familiei imperiale telescoape, sticle de şampanie, un motor cu aburi, un telegraf, săpun, parfumuri şi haine brodate.
Din nefericire, codourile nu mai ajung la destinatarii de drept, deoarece sunt confiscate de către shogun.
Pentru americani, darurile japonezilor, din păcate nu se bucura de acelaşi interes.
Lista acestora cuprinde desene pe hartie de orez, cutii de lac, obiecte din porţelan, mătase, păpuşi, săbii, umbrele şi cochilii de scoici.
Perry şi Preşedintele Statelor Unite primesc cadou trei căţei japonezi.
O atracţie deosebită o va constitui apariţia unui grup de 50 de luptători de sumo.
Aceştia vor aduce în spate, fără nicio dificultate, 200 de koku de orez, fiecare cântărind câte 70 de kg.
Americanii îi invită la bord pe japonezi, prilej cu care aceştia sunt uimiţi de puterea militară americană şi examinează cu multă atenție motoarele cu aburi ale navelor. Invitaţia include şi un banchet, minuţios pregătit timp de o săptămână de către un bucătar francez, adus special pentru acest eveniment. Se mănâncă, se bea şi după masă, se dansează.
La rândul lor, câteva zile mai târziu, japonezii oferă şi ei o masă, bazată mai mult pe preparate din pește care nu se bucură de un interes prea mare în rândul americanilor. Japonezii sunt extrem de politicoşi, în contrast cu americanii care se manifestă destul de gălăgios.
Mai apoi, oaspeții sunt invitaţi să se plimbe prin satele japoneze, ocazie cu care rămân uimiţi de ospitalitatea localnicilor, dar nu prea le plac femeile care îşi vopseau dinţii în negru, motiv pentru care le numesc, ireverenţios, sticle de cerneală plimbătoare.
Aceleaşi femei, la rândul lor, nu se dau în vânt după mustăţile imense ale străinilor, preferându-i doar pe cei cu impunătoarea podoabă redusă la minim. Aşa se face că, după ceva timp, era destul să te uiţi la dimensiunile mustăţii soldaţilor, pentru a-ţi da seama de moralitatea acestora.
Pe 31 martie 1854 se semnează Tratatul de la Kanagawa.
Acesta avea următoarele clauze:
Navelor americane li se acordă accesul în două porturi: Shimoda şi Hakodate.
În aceste locuri, se va permite străinilor deplasarea nestingherită pe o rază de 20 kilometri.
Toate navele americane vor primi asistenţă şi vor putea să se aprovizioneze cu apă şi cărbune în aceste două porturi.
Orice marinar american care va naufragia pe ţărmurile japoneze, va primi ajutor, până când va fi preluat de către un vas american.
În termen de 18 luni, americanii vor putea să deschidă în Japonia un consulat care să le reprezinte interesele. Inaugurarea acestuia va avea loc în iulie 1856, în oraşul Shimoda, iar primul consul american va fi Townsend Harris.
Consulul american va semna în data de 29 iulie 1858 aşa numitul Tratat Harris, tratatul comercial dintre Statele Unite şi Japonia.
În urma ratificării acestuia, alte cinci porturi au fost deschise comerţului, iar drepturile cetăţenilor străini în Japonia au fost clar precizate.
Unul dintre cele cinci noi porturi, avea să fie Yokohama.
Americanii primesc clauza naţiunii celei mai favorizate, adică orice privilegiu pe care o altă naţiune îl primea în viitor, prin alt tratat, automat li se acorda şi lor.
Japonia se deschisese faţă de lumea exterioară şi primii care făcuseră aceasta fuseseră americanii.
Perry îşi îndeplinise misiunea.
După semnarea tratatului, Perry vizitează portul Shimoda, pe care îl găseşte extrem de curat şi dotat cu sisteme de canalizare şi de irigaţii foarte bine puse la punct.
Totodată, Perry rămâne uimit de obiceiul localnicilor de a se îmbăia împreună dezbrăcaţi, neţinând cont de sex, şi fără a-şi face vreo reţinere legată de pudoare.
În luna mai Perry se deplasează în Hokkaido unde vizitează şi al doilea port obţinut în urma tratatului, Hakodate. Aici americanii, nu fac o impresie prea bună, deoarece intră încălţaţi peste tot şi, după ce consumă sake din belşug, devin extrem de gălăgioşi, spre consternarea localnicilor.
La doi ani după semnarea tratatului cu americanii, Japonia ratifică tratate cu Imperiul Britanic, cu Rusia Ţaristă, cu Franţa şi cu Olanda.
În 1867 shogunul cedează puterea, astfel că în anul 1868 la conducerea ţării vine un tânăr împărat, care va inaugura una dintre cele mai dinamice şi mai pline de succes perioade din istoria Japoniei, Epoca Meiji.
În mai puţin de cinci ani sistemul feudal este abolit, dispar castelele, iar conducătorii locali cedează statului pământurile deţinute, primind
în schimb pensii generoase. În cele din urmă, samuraii dispar din istorie, săbiile lor devenind amintiri ale unei epoci trecute.
O nouă generaţie de tineri japonezi, avidă de cunoaştere, este trimisă în lume pentru ca să îşi lărgească orizontul de cunoaştere şi pentru ca să înveţe cât pot mai mult de la naţiunile avansate tehnologic.
Ei sunt cei care, odată întorşi în ţară, vor moderniza Japonia.
Generaţiile următoare vor fi şcolite în nou înfiinţatele universităţi, în care cursurile sunt ţinute de către profesori străini, foarte bine pregătiţi, stimulaţi de salariile mari, care le sunt oferite cu generozitate de către autorităţi.
În anul 1872, pentru prima dată, împăratul apare în public îmbrăcat în haine europene.
Modernizarea Japoniei se desfăşoară într-un ritm incredibil de rapid, fiind un model de succes demn de urmat şi care chiar şi în prezent suscită interesul istoricilor.
Japonezii îşi analizează slăbiciunile cu atenţie, îşi recunosc punctele slabe şi fără să se complacă în trecutul lor unic, privesc spre viitor, apucându-se serios de muncă şi recuperând astfel într-un timp foarte scurt, decalajul pe care îl aveau faţă de puterile occidentale industrializate.
Aceasta a fost calea urmată de catre japonezi, un drum care avea să transforme o ţară feudală şi înapoiată tehnologic, într-o putere mondială de prim rang.
Un proces greu, desfăşurat nu fără opoziţie internă din partea forţelor conservatoare, dar care s-a suprapus peste o matrice civilizaţională deja existentă, un loc geometric al valorilor culturale şi morale prezent în permanenţă de-a lungul întregii istorii a acestei naţii, la baza căruia au stat educaţia, respectarea ierarhiei, munca şi nu în ultimul rând, politeţea şi respectul faţă de cel de lângă tine.
Acestea sunt valorile pe care s-a construit Japonia de azi şi ele sunt cele care au făcut posibilă imaginea cu care am început povestea mea, cea a zgârie norilor emblematici, ce privesc în nemărginirea Oceanului Pacific de la înălţimea cartierului modern, Minato Minai 21.
În cea de-a doua parte a acestei postări, vom urca în cea mai înaltă clădire din Minato Mirai, pentru a admira portul Yokohama, vom vizita un cartier chinezesc şi vom descoperi de ce au venit aceştia aici, iar la final vom lua masa într-unul din cele mai interesante muzee din Yokohama, Shinyokohama Raumen.
