Călătorul care păşeşte pentru prima dată pe pământ japonez se îndreaptă de obicei spre câteva destinaţii nelipsite din mai toate programele turistice. Vizitează Tokyo, Kyoto, Nara şi câteodată ajunge chiar şi la Hiroshima.
Este normal să facă aşa.
Timpul îi este limitat, este copleşit de noul şi ineditul din jurul său, şi de multe ori nu mai are răgazul sau şansa să descopere şi alte locuri. În unele cazuri se produce însă un fenomen aparte. O parte dintre cei ce ajung aici parcă sunt marcaţi pentru totdeauna de ceva greu de exprimat, un dor, o nostalgie a reîntoarcerii, o atracţie spre ceva ce poate fi găsit numai in aceste locuri. Aceştia sunt cei care revin.
Iar Japonia îi aşteaptă răbdătoare să se întoarcă, pentru că ea ştie să îl răsplătească întotdeauna pe cel ce vrea să îi pătrundă misterul. Doar pentru el acceptă ea să îşi dezvăluie faţa ascunsă, un chip rezervat şi arătat cu pudoare feciorelnică doar celui ce ştie să îl aprecieze.
De fiecare dată când m-am întors în Țara Soarelui Răsare, am căutat să descopăr încă un pic din miracolul japonez. Să dau la o parte valul modernităţii, lăsând să se ivească bogăţia unor tradiţii vechi, care nu încetează să mă uimească şi să mă atragă.
Aşa că, acum, vă invit să descoperiţi alături de mine un loc parcă desprins din altă lume.
Să păşim împreună pe un drum ce străbate o pădure cu arbori imenşi, vechi de când lumea. Chiparoşii japonezi. Un loc sfânt ... Un spaţiu sacru, în care natura se uneşte cu istoria şi unde simţi că trecutul acestei ţări te înconjoară din toate părţile, incearcand parcă să pătrundă dincolo de tine în dorinţa de a se uni cu ceva etern, ascuns adânc în miezul fiinţei tale.
Suntem la Muntele Koya-san. Mai precis în Okunoin (奥の院).
Aici se afla mausoleul unde Kobo Daishi, fondatorul budismului ezoteric japonez shingon, aşteaptă de peste un mileniu în neoprita meditaţie sosirea lui Miroku Niorai - Buddha Viitorului. Prin puterea sa, a reuşit să frângă lanţul renaşterii şi, ca un veritabil bodisatva, îi călăuzeşte şi îi protejează pe cei care i-o cer, conducându-i pe complicatul drumul al salvării.
Aşa se explică senzaţia nelumeasca pe care o ai aici. În dreapta şi în stânga ta, cale de doi kilometri, sunt răspândite nu mai puţin de două sute de mii de morminte care au aparţinut unor lorzi feudali importanţi, unor călugări sau doar unor simpli credincioşi. O istorie a Japoniei transformată pe veci în piatră încremenită, acoperită cu muşchi.
Şi totuşi acest loc, deşi impresionant, nu îţi inspiră frică. Vă asigur de asta pentru că l-am vizitat şi după lăsarea nopţii, fără a fi încercat de niciun fel de teamă. Poate că puterea călăuzitoare a lui Kobo Daishi este capabilă să lupte cu demonii, care altminteri şi-ar face cu siguranţă de cap.
Aici am avut şansa, în urmă cu câţiva ani, să petrec o după amiază şi o noapte într-un shukubo (mănăstire budistă), numită Eko-in. Parţial un templu activ cu călugări în carne şi oase, parţial un han tradiţional japonez. De bunăstarea oaspeţilor se ocupă aceiaşi călugări care, cu grija pe care o acordă îndeplinirii sarcinilor spirituale, veghează ca vizitatorii să nu ducă lipsă de nimic.
Cel care trece pentru prima oară pragul unui han tradiţional japonez trebuie să cunoască o serie de reguli. Unele se învaţă pe parcurs, dar din respect pentru gazdă, este bine să te familiarizezi cu ele înainte de a ajunge aici.
Să începem cu pantofii, care nu mai sunt acceptaţi, odată ce ai trecut pragul ce separa shukubo de lumea exterioară.
Zona, precis delimitată, unde schimbi încălţămintea cu care mergi pe stadă cu o pereche de papuci pufoşi se numeşte genkan.Şi alta sunt papucii cu care mergi la toaletă. De obicei verzi.
Mai sunt şi locuri unde nici măcar papucii, de orice culoare or fi ei, nu au voie să intre. În cameră şi acolo unde mănânci.
La prima vedere este o măsură de igienă normală. M-aş hazarda însă, să ofer şi o altă interpretare.
Una dintre religiile principale ale Japoniei este shintoismul. Voi vorbi mai pe larg despre ea într-o postare ulterioară. Pentru moment este însă suficient să îi amintesc o trăsătură importantă. Shintoismul are oroare de impur, de lucruri care nu sunt curate. Dacă adăugăm la aceasta faptul că în Japonia fiecare spaţiu are o funcţie clar precizată, cred că am găsit o explicaţie mai profundă a curăţeniei ce domneşte peste tot.
După ce ne-am descălţat, haideţi să vedem cum arată interiorul hanului.
- Excepţional de curat. Cu o grădină tipic japoneză în interior.
- Clădirea are două etaje.
Haideţi să intrăm şi în camera unde vom fi găzduiţi.
- Bagajele rămân la uşă. Ele nu au voie înăuntru.
- Iar papucii rămân şi ei afară. Se consideră că întreaga cameră este un spaţiu intim, un fel de pat imens. Şi doar se ştie, oamenii educaţi nu se urcă cu pantofii în pat.
- Pe jos are tatami. Iar uşile au fost înlocuite cu paravane glisante, numite shogi.
- Într-un colţ, este un alcov, numit tokonoma. Este cel mai important spaţiu într-o cameră tradiţională. De obicei aici se găseşte un aranjament floral sau o stampă care reprezintă o pictură sau care conţine câteva versuri dintr-un poem scris cu o caligrafie deosebită.
- Patul este de fapt un futon. A stat ascuns într-unul dintre nenumăratele dulapuri pe care le are camera şi în timp ce noi exploram hanul, în cameră s-a strecurat discret gazda şi ni l-a pregătit. O prezenţă nevăzută, nederanjantă, dar mereu gata să te ajute. Aceasta face parte din ospitalitatea japoneză, omotenashi.
Dar între timp ni s-a făcut foame, aşa că haideţi să coborâm la masă.
- Intrăm. Dar numai după ce am lăsat papucii pufoşi la intrare.
- Totul este tradiţional, inclusiv scaunele care au fost înlocuite cu perne numite zabuton pe care va trebui să stăm în genunchi pe toată durata mesei, în poziţia numită seiza.
- Pentru că suntem într-o mănăstire budistă şi religia nu permite sacrificarea animalelor, toată mâncarea este vegetariană. Aranjamentul se numeşte shojin-ryori. Este incredibil de gustoasă ...
Itadakimas*
Înainte de culcare, haideţi să facem o baie caldă.
Baia tradiţională japoneză. Cu o caracteristică aparte, este comună pentru oaspeţii de acelaşi sex. Cultura japoneză nu are o tradiţie religioasă a pudorii excesive.
Arată ciudat. Oare care sunt regulile pe care trebuie să le ştim aici?
În Japonia întotdeauna te speli în exteriorul bazinului şi de abia apoi te bagi în apa care este extrem de fierbinte.
Ne întoarcem în cameră.
Înainte de culcare bem un ceai, adus între timp de aceeaşi gazdă discretă.
De dimineaţă, pentru că suntem de fapt într-o mănăstire, am participat în interiorul templului la slujba budistă.
Experienţa şederii la un shukubo este una complexă şi unică. Ea îmbină simplitatea ce caracterizează hanurile tradiţionale japoneze** cu profunzimea spirituală a credinţei budiste, oferindu-ne o imagine intimă a notelor dominante care definesc cultura niponă. Este un mic pas spre înţelegerea unei ţări şi a unei civilizaţii de la care avem extrem de multe de învăţat.
* itadakimas este formula rostită înainte de începerea mesei în Japonia. Nu înseamnă „poftă bună” ci este o mulţumire adusă celor care prin munca sau prin sacrificiul lor au făcut posibilă masa respectivă.
** în legătură cu simplitatea care caracterizează societatea japoneză, vă recomand cartea “Arta simplităţii” scrisă de Dominique Loreau.
