Marea majoritate a circuitelor atent concepute care au ca destinaţie Japonia, vă oferă această experienţă.
Este o ocazie deosebită de a cunoaşte în doar câteva ore o multitudine de tradiţii locale, păşind într-un univers aparte, aparţinând unei culturi rafinate, complexe şi extrem de atente la detalii.
Vă invit aşadar într-o călătorie în lumea hotelurilor tradiţionale japoneze.
Prima parte a postării mele va fi dedicată prezentării contextului istoric în care au apărut acestea. Cea de-a doua va descrie experienţa personală a şederii într-o mănăstirie budistă care, îmbinând latura spirituală cu cea materială, oferă găzduire celor dornici să descopere obiceiurile japoneze, păşind în acelaşi timp pe anevoiosul şi fascinantul drum care duce către înţelegerea culturii spirituale a acestei ţări.
Dar haideţi să vedem cum poţi petrece o noapte într-o ambianţă tipic japoneză:
- Poţi să o faci într-un hotel, de altfel modern, care are camere amenajate în stil tradiţional.
- Poţi să alegi să stai într-o cameră parţial amenajată în stil japonez, parţial în stil occidental.
- Şi evident, dacă aloci un buget pe măsură, poţi opta pentru variantă cea mai rafinată şi anume să stai într-un ryokan aflat în mijlocul naturii, într-o zonă cu izvoare termale de unde nu lipseşte onsenul (baia tradiţională) care aproape întotdeauna se afla într-un decor superb.
Să petreci o noapte precum japonezii, înseamnă să dormi într-un futon, pe un tatami, într-o cameră care, prin curăţenia şi simplitatea sa, te transpune în altă lume.
Înseamnă să te trezeşti dimineaţa îmbătat de frumuseţea unei grădini aranjate aşa cum numai japonezii ştiu să o facă. Un crâmpei de natură care, prin estetica sa, te face să laşi undeva în urma tumultul vieţii de zi cu zi.
Înseamnă să ai parte de nişte mese atât de minuţios şi de frumos prezentate, încât amâni cât mai mult momentul gustării, din respect faţă de efortul care a fost depus pentru aranjarea lor.
Dar, oare când şi cum au apărut hanurile japoneze?
Suntem în secolul 17, la începutul perioadei Edo. Japonia se închide treptat faţă de lumea exterioară, străinii nu mai au voie să îi treacă graniţele, iar locuitorilor săi nu li se mai permite să o părăsească. Este o epocă pe care eu o îndrăgesc în mod deosebit, deoarece în aceşti ani se cristalizează şi se cizelează esenţa sufletului japonez, punându-se astfel bazele tradiţiilor unice, proprii doar acestei ţări.
Societatea japoneză este riguros stratificată, împărţită în patru clase bine delimitate: samuraii, meşteşugarii, neguţătorii şi ţăranii. Puterea politică este centralizată, concentrată în mâinile shogunului care din castelul din Edo (vechea denumire a oraşului Tokyo) controlează absolut totul.
Celălalt pol de putere, împăratul aflat în Kyoto, este redus doar la un rol pur simbolic. La nivel administrativ, ţara este împărţită în domenii feudale (han), diferenţiate în funcţie de cantitatea de orez pe care o produc şi conduse de către lorzii feudali (daimyo).
Aparent rigidă şi imobilă, această societate este totuşi în continuă mişcare:
Drumurile sale, în special celebrul To-kaido, care uneşte capitala shogunală Edo cu cea imperială Kyoto, sunt străbătute aproape fără încetare.
Pe ele merg pelerinii budişti care, indiferent de categoria socială căreia îi aparţin, se îndreaptă către locurile sfinte. Se duc la Koya-san, muntele sfânt aflat în prefectura Wakayama, la sud de Osaka, merg în Tohoku la altarele din Dewa Sanzan sau parcurg traseul celor 88 de temple din Insula Shikoku.
Cu ei se întâlnesc alaiurile bogat înveşmântate ale lorzilor feudali care, respectând politica sankin-kotai (obligaţia să petreacă alternativ un an la reşedinţa din Edo şi unul acasă, pe domeniile lor) parcurg fără încetare cele cinci drumuri (gokaido) care leagă provinciile de capitală.
Pentru toţi aceştia au fost amenajate la intervale regulate shuku-eki, popasuri unde au fost deschise case de ceai, magazine şi bineînţeles hatago, hanuri tradiţionale.
Călătorul obosit găsea aici o masă, o baie caldă, precum şi o companie plăcută. Marea majoritate petreceau noaptea în camere comune, dar cei care îşi permiteau să plătească pe lângă simpla cazare şi costul meselor, beneficiau de o cameră proprie, în care se puteau bucura de intimitate. Din acele timpuri se păstrează obiceiul ca în costul aferent cazării la ryokan să fie incluse şi mesele tradiţionale.
În momentul de faţă în Japonia există peste 40.000 de ryokanuri, marea majoritate a acestora find mici afaceri de familie. Călătorul este întâmpinat aici cu ospitalitatea tipic japoneză omotenashi, caracterizată printr-o prezenţă discretă şi tăcută, care asigură însă o atmosferă intimă şi relaxantă şi oferă în acelaşi timp servicii de înaltă calitate.
Însă, pentru a se bucura de toate acestea, acelaşi călător trebuie să aibă la rândul lui un spirit tolerant şi deschis la nou. Contactul cu o cultură complet străină, cu obiceiuri care se supun unor reguli diferite faţă de cele cu care suntem obişnuiţi, necesită o pregătire şi o familiarizare atent pregătite. Numai în felul acesta se poate evita un şoc cultural care poate să transforme o experienţă deosebită într-o amintire mai puţin plăcută.
În următoarea mea postare voi vorbi despre tatami, papuci verzi şi onsen. Vom descoperi împreună unde se ascunde patul într-o cameră japoneză şi de ce este shintoismul important, vom dormi pe jos şi vom învăţa să mâncăm într-una dintre cele mai inconfortabile poziţii imaginabile.
Aşa că, haideţi să păşim pragul unei mănăstiri budiste şi să vedem cum arată o cazare în stil tradiţional japonez.
