O călătorie în Peru e experianța supremă pentru toți cei pasionați de aventura cunoașterii, cât mai incitantă și cât mai departe în adâncul misterelor. Noi toți ne pregătim pentru Machu Picchu de când eram copii, ne-am antrenat fantezia cu fiecare pas imaginar pe care l-am făcut pe potecile incașilor, cu fiecare pagină citită, cu fiecare documentar văzut, de la Teleenciclopedia la Viasat History. Am devorat informațiile despre descoperirile din Anzi, despre destinul trist al unor oameni care au ales să nu vorbească pentru posteritate, ci să lase ascunsă în munții lor taina prin care devii una cu piatra pe care o cioplești atunci când ridici, treaptă cu treaptă, scara care urcă la stele.
Așa s-a stins vocea incașilor, deasupra Văii Urubamba, lăsând în urma lor mărturia mută despre timpul în care pulsul universului zvâcnea la fel în oameni și sălbăticiuni, în plante, râuri și stânci. Această revelație este posibilă prin călătoria în Peru, în care avem permanent sentimentul că revenim în dimensiunea sacră a lumii, într-un timp magic, pierdut pentru prezentul nostru, imposibil de recuperat altfel decât pentru câteva zile, doar atunci când pășești cu adevărat pe drumurile de piatră ale incașilor.
Iată câteva aspecte ale circuitului de zece zile în Peru, din perspectiva ghidului, bazate și pe impresiile împărtășite de turiști. Ideile urmăresc în oarecare măsură cronologia evenimentelor din traseele desfășurate primăvara și toamna.
Pe urmele comorilor
Lima, aproape de țărmul Pacificului, este introducerea în primul episod din epopeea andină. Orașul are câteva repere care îl fixează ușor și durabil în memoria exersată a călătorului prin fostele colonii spaniole. Are prestanța unei capitale de viceregat care a dăinuit trei sute de ani, cu un port strategic, denumit Callao, unde au fost încărcate mii de galioane cu toate comorile Imperiului Inca și toate roadele pământului exploatat prin truda celor înrobiți. O parte din această bogăție incalculabilă s-a convertit în palate somptuoase, biserici cu capele baroce, piețe cu fântâni și grădini pline de culoare. Eleganța metropolei rezidă în lărgimea spațiilor deschise și îmbinarea ornamentelor diferitelor stiluri, pe fațadele edificiilor, într-o arhitectură vernaculară plină de armonie. Mergând în turul nostru pietonal, în pas de promenadă, nu ne mai săturăm prvind clădirile din zona piețelor San Martin, De Armas și San Francisco. Bijuteriile arhitectonice care plasează orașul într-o categorie selectă a esteticii urbane sunt balcoanele din lemn brun de cedru de Nicaragua. Aceste bovindouri denumite “miradores”, cele mai multe fiind capodopere monumentale de stil mudejar, sunt pretutindeni și sunt o declarație de opulență aristocratică a vechilor armatori, bancheri, negustori, clerici și chiar trezorieri ai flotei regale spaniole.
Ceviche, por favor!
Cazarea noastră la Lima este întotdeauna în cartierul modern Miraflores, la o distanță de circa 15 minute de faleza înaltă Malecon. De aceea, prima întâlnire cu oceanul e chiar în seara sosirii, când ieșim la o plimbare lejeră spre belvederea Larcomar. Ieșirile de seară, după program, de obicei în formulă completă devin o constantă în acest circuit pentru cel puțin trei motive: sentimentul că suntem într-o misiune pentru împlinirea aceluiași vis, grupul de dimensiuni reduse (în jur de 15 persoane) și bucuria de a savura împreună bucatele peruane, la cină. Prima experiență gastronomică se petrece însă la un prânz târziu, după terminarea turului de oraș, în chiar ziua întâi a circuitului nostru. În cartierul boem Barranco, intrăm într-unul dintre multele restaurante cu tematică marină și comandăm ceva ce provine din ocean. Ceva aburind, preparat la cuptor? Se poate, dar mai bine nu. Hai să mâncăm precum o fac oamenii Pacificului de mii de ani, din năvod, în farfurie. Un “ceviche” adevărat e făcut fără foc, cu pește alb (mahi mahi, corvina, halibut), caracatiță, creveți, midii, ceapă, toate marinate discret, completate cu suc de limetă, roșii, verdețuri și chili colorat. Acesta e gustul atavic pe care îl știm de la strămoși necunoscuți, prin care ne întâlnim cu oamenii mărilor de pretutindeni și dintotdeauna.
Briza Pacificului
Următoarea etapă din circuitul nostru le relevă aspecte neașteptate celor mai mulți dintre călători, aceia care identifică Peru doar cu înălțimile Anzilor. Vom parcurge două treimi din totalul de 1300 de kilometri ai autostrăzii denumită Panamericana Sur, care urmează în mare parte conturul coastei Pacificului, de la Lima până la granița cu Chile. Mai mult de jumătate din drumul pe care înaintăm spre sudul țării se desfășoară la întâlnirea dintre deșert și ocean, având pe stânga versanți de stâncărie aridă și dune de nisip auriu iar pe dreapta albastrul intens brăzdat de crestele de spumă albă ale valurilor. Suntem într-o zonă geografică în care natura a produs contraste extreme. Curentul Humboldt generează cel mai bogat ecosistem marin din lume, cu un lanț trofic extrem de productiv pentru toți componenții, dintre care noi îi vedem doar pe campioni. Cu ajutorul bărcilor rapide înconjurăm Insulele Ballestas și oprim pentru a admira, de la mică distanță, colonii de mamifere și păsări, cu mii de membri angrenați în “relații sociale” complicate: lei de mare, foci cu coamă, pinguini și vreo două sute de specii de păsări care produc “guano” dinainte de apariția civilizațiilor și au fertilizat culturile agricole ale populațiilor preincașe deopotrivă cu cele ale Europei de la mijlocul secolului XIX. Prin contrast, tot ce vezi la est, pe continent, e un deșert aparent ostil vieții, dar care păstrează mărturiile unor civilizații complexe, care s-au succedat pe durata a două mii de ani. Dintre aceste mărturii, cele mai șocante sunt “Liniile Nasca”.
Cu ochi de condor
Zborul deasupra desenelor de la Nasca se face cu avioane mici având între patru și opt locuri. Pe chipul oamenilor din grup se observă o oarecare neliniște. Nu e vorba de teama de a survola platoul în aparate de zbor ușoare, ci de dramatismul momentului așteptat de prea multă vreme. Avem în față o experiență scurtă, de douăzeci și cinci de minute în aer, pentru a evalua personal, prin contact direct, simbolurile neelucidate, în chip de petroglife create pe suprafațe enorme, care pot fi cuprinse cu privirea doar de la înălțimi mari. Toate figurile zoomorfe sunt transfigurate artistic, fie în manieră schematică, fie în variante hiperbolizate, ușor sau pronunțat asimetrice, cu dimensiuni variabile: Păianjenul – 46 m, Condorul – 136 m, Maimuța – 110 m, Colibri – 96 m, Egreta – 300 m ș.a.m.d. Spre deosebire de alte contrucții stranii ale oamenilor paleoliticului sau ale civilizațiilor avansate ale antichității, despre care s-au emis ipoteze științifice legate de tehnologiile folosite, aici, la Nasca, misterul pare impenetrabil iar teoriile despre semnificațiile imaginilor se bazează numai pe speculații.
Urcând munții
La puțin timp după ce ne despărțim definitiv de ocean, începem să urcăm munții. Orașul Arequipa ne prilejuiește una dintre cele mai frumoase zile de vacanță departe de casă. Are absolut toate ingredientele pentru pentru o zi desăvârșită: altitudine moderată (puțin peste 2300 m), climă de primăvară eternă, cu mult soare, clădiri albe din rocă vulcanică “sillar”, mănăstiri accesibile, transformate în muzee și centre de artizanat, biserici cu fațade și altare în stil Churrigueresque (un baroc electrizant), anecdote cu măicuțe și tuneluri între mânăstiri, mâncare delicioasă și turiști fericiți care se poartă frumos cu ghidul lor. Peste toate acestea e suveran un vulcan magic pe nume Misti care te uluiește cu ținuta lui de con perfect, un aspect identic cu cel al muntelui Fuji, dar cu 2000 de metri mai înalt (peste 5800 m). Începe lupta cu altitudinea. În drumul spre Puno, depășim 4000 de metri. Ne cazăm aproape de malul Lacului Titicaca și avem o zi întregă pentru atracțiile principale din zonă. Eu mă simt acolo ca într-una dintre fanteziile mele de copil, când, ajuns acasă, fără să mă dezbrac de uniformă, mă trânteam pe pat și învârtem pe degete un glob mic, după lecția de geografie. Visam cu ochii deschiși și repetam nume cu rezonanță mistică: Cordilieri, Tiahuanaco, Titicaca, Aymara...
Spre centrul lumii
Cel mai mare succes l-au avut mereu insulele din trestie “totora” pe care indienii aymara, îmbrăcați în portul tradițional, îi întâmpină pe turiști cu artizanat autentic și îi plimbă cu niște bărci foarte elaborate tot din trestii împletite. Colibele ridicate pe aceste pontoane care plutesc pe lac în voia curenților redau aspectul specific al locuințelor tradiționale, dar părerea mea e că ei nu-și mai petrec nopțile acolo. Nici incașii, nici culturile care i-au precedat, precum niciunul dintre neamurile pe care le-au cucerit nu au simțit nevoia să scrie. Poate de asta ne apare atât de poetic universul acesta însuflețit de credințe abisale, unde sunt altare sub cerul liber pretutindeni pe unde mergem, pentru ofrandele și rugile de recunoștință îndreptate către duhurile ascunse, care le-au oferit miracolul vieții. Pământul lor vorbește cu ei și murmură poeme care nu trebuie redate cu darul vorbirii. Acesta e sentimentul încercat atunci când te deplasezi pe șoselele de pe Altiplano sau pe străzile din Cusco, centrul lumii incașe.
Piatra care curge
În capitala fostului Imperiu Incaș o singură referire mai facem Pizzaro și la ceilalți derbedei din Extremadura, atunci când vizităm Qoricancha, complexul de temple incașe, care fuseseră îmbrăcate în aur. Potrivit cronicarilor spanioli nu doar zidurile templelor erau placate cu aur, ci curtea de ceremonii însăși era depozitara unor grupuri statuare din aur masiv, care redau abundența paradisiacă a unei lumi binecuvântate prin originea divină a regilor-zei Inca. Palatele suveranilor, din care au rămas doar bazele de piatră, construite în secolele XIII – XV, le deveneau mausolee la sfârșitul vieții și păstrau statuia fiecărui Inca zeificat și tezaurul acumulat în viața sa, toate din aur. Toate topite de spanioli. Bazele acestor structuri monumentale incașe, unele de doi, trei, până la șase metri înălțime, sunt în picioare și susțin clădiri coloniale, cele mai multe dintre ele fiind biserici. Blocurile de rocă cioplită au căpătat formă poligonală și colțuri îmblânzite sub incandescența mâinilor unor pietrari care le frământau cu puteri neomenești, dăruite lor de Zeul-Soare “Inti”. Pietrele s-au îmbinat în chip desăvârșit și au încremenit în matca lor predestinată, precum credințele peruanilor peste timp. Credincioșii din Cusco se opresc înainte să ajungă la altar, chiar la intrare în catedrală și fac o rugăciune însoțită de flori, către o piatră așezată pe pardoseală. Acolo e “Pacha Mama”, substanța vieții care emană din pământul matern, care le răsplătește truda cu pâinea cea de toate zilele.
Machu Picchu
Drumul cu trenul pe Valea Urubamba este cel care duce la granița dintre lumea reală, cu o istorie validată și lumea spirituală unde omul vrea să pătrundă înțelesuri ezoterice. Cercetarea științifică ne-a arătat în nenumărate rânduri că realitatea istorică e mult mai prozaică decât cea mai temperată speculație. Dar pentru adevăr mergem la Machu Picchu? Privești prin plafonul de sticlă al vagonului de tren în înaltul pereților de stâncă și te gândești la modul în care înțelegeau existența vechii incași, constructori ai orașului sacru Machu Picchu. Ce credință te poate îndemna să smulgi granitul din munte (“să-l împrumuți” ar zice ei), să-l urnești cu durere omenescă, să-l cioplești, să-l șlefuiești și să-l ordonezi după voință neomenească, într-un loc unde abia ajungi după zile de mers prin junglă? Noi urcăm cu microbuze în mai puțin de jumătate de oră, din orășelul Aguas Calientes și facem primii pași, mai mult plutind, spre cea mai apropiată belvedere. Ai în față o imagine care adaugă sensuri noi lumii pe care o știai: structuri din blocuri mari de piatră aranjate de zidarii lui Inca Pachacuti pentru a edifica orașul ceresc. Trei ore ne plimbăm prin acest oraș și ascultăm explicații într-o succesiune de fraze care încep invariabil cu “Se pare că ...”. Cel mai clar ar fi faptul că oamenii aceia au creat un loc aparte, care să forțeze toate limitele cunoscute. I-aș spune “Epicentrul Sacrului”. Erau oameni cu un simț al datoriei care făcea parte din altă paradigmă culturală, prea greu de înțeles pentru noi azi. Datorie față de ce? Poate tocmai față de Condiția de Om.
Vă aștept să călătorim împreună în Peru, în toamna lui 2021. Până atunci vă rog să intrați în atmosfera de expediție prin documentare și lecturi. Avem multe de vorbit acolo!